Depresia perverteşte realitatea, o distorsionează, dar încet-încet se va vedea luminiţa de la capătul tunelului

Vlad-Stroescu-totul-despre-mame

Vlad Stroescu, medic specialist psihiatru, ne-a răspuns la o serie de întrebări atât despre depresia postnatală, cât și despre alte chipuri pe care le îmbracă această suferință atât de des întâlnită.

Credem cu tărie că multe dintre întrebările de mai jos au fost, sunt și vor fi prezente în mințile noastre, ale tuturor, dar au mult prea multe șanse să rămână nerostite. „Iată raspunsurile mele. Le-am scris între doi pacienți (acasă nu mă lasă fetele mele să deschid calculatorul)” ne-a spus cu modestie Vlad. Sperăm ca răspunsurile de mai jos să fie pline de revelații pentru toți cei care le vor citi:

TOTUL DESPRE MAME: Despre depresie, şi în mod special despre depresia postnatală, nu s-a discutat prea mult la noi în ţară până la episodul tragic al Mădălinei Manole. Ce este, mai exact, depresia postanatală şi prin ce se deosebeşte ea de alte tipuri de depresie?

Dr. Vlad Stroescu: Singură diferenţă notabilă e inclusă în definiţie: depresia postpartum apare undeva în primele patru săptămâni după naştere. Această perioadă e una în care oamenii sunt mai vulnerabili, psihologic vorbind, decât în restul timpului. Nu doar femeile, de altfel, dar femeile mai mult decât bărbaţii, adesea pentru că aceştia din urmă se implică mai puţin.

În rest, depresiile diferă după cum diferă oamenii între ei, deşi poate nu aşa de mult – în suferinţă poate ne asemănăm mai mult. Şi sunt multe alte momente în cursul vieţii în care suntem şi mai vulnerabili decât după naştere.

TOTUL DESPRE MAME: Orice schimbare majoră este însoţită şi de sentimente negative; e firesc ca atunci când devii părinte să simţi şi frică, tristeţe… Dar când anume trece o mamă în ţara depresiei, cum arată această graniţă?

V.S.: Tocmai, că nu există o graniţă clară. Şi nici nu e bine să fie. Depresia e o boală, dar nu una ca pneumonia sau hepatita. Nu e atât de bine delimitată, şi să încerci să o delimitezi perfect nu e doar foarte greu, ci şi dăunător, pentru că tinde să îngroaşe zidurile pe care societatea le construieşte între cei pe care îi consideră, arbitrar, anormali şi restul lumii.

Depresia e o problemă eterogenă şi comună (unul din cinci oameni suferă la un moment dat de o tulburare depresivă) şi graniţele sunt în bună măsură subiective, adică cât de mult suferă cel afectat şi cei din jur. Latura „obiectivă” se referă la cât de mult depresia ne strică viaţa, ne împiedică să ne desfăşurăm activităţile, să avem grijă de copil şi de noi înşine. După cum vă imaginaţi, şi partea asta include mult subiectivism. De asta e aproape imposibil să ne diagnosticăm singuri, eventual pe internet: depresia mimează cu viclenie un soi de normalitate.

Aşa că, pe scurt, dacă simţiţi nevoia de ajutor sau doar de un sfat de la un profesionist al sănătăţii mintale, cereţi-l, nu aveţi nimic de pierdut.

TOTUL DESPRE MAME: În mentalul colectiv, o persoană afectată de depresie este neîngrijită, nepăsătoare şi depăşită de ritmul zilnic al vieţii – clişeul mamei nepieptănate care are chiuvetă plină de vase nespălate şi se uită în gol. Este această imagine corectă sau depresia se poate manifestă în feluri mult mai subtile, chiar şi în viaţa cuiva care reuşeşte să bifeze tot ce are pe “to-do list”?

V.S.: Cum spuneam, tabloul depresiei e adesea eterogen. În episodul depresiv major, viaţa de zi cu zi e grav destrămată, în mod evident pentru toată lumea. Dar există şi tulburări depresive de mai mică intensitate. Una dintre formele, după părerea mea, grave, de depresie e aşa-numita distimie, acea tristeţe în care simptomele par mai uşoare, suficient cât omul să se ducă la serviciu şi să se îngrijească, dar durează foarte mult, ani şi ani de zile de lipsă de energie, dispoziţie tristă şi lipsă de interes, şi constaţi doar retrospectiv cât de mare a fost impactul, cât de greu a fost drumul şi cât de târziu e pentru multe lucruri care meritau făcute. Deşi niciodată nu e prea târziu, asta e partea bună a meseriei mele.

Apoi, depresia post-partum îmbracă adesea forma „atipică”, în care persoana afectată nu e imediat dărâmată, ci uneori e chiar hiperactivă, cu un exces marcat, obsesional, de zel. Desigur că asta nu poate dura prea mult, şi până la urmă resursele se epuizează şi căderea e şi mai impresionantă.

TOTUL DESPRE MAME: Apropo de “to-do list”: nu este depresia un posibil revers al medaliei multitaskingului din buzunarul atâtor femei, atâtor mame?

V.S.: Când ai prea multe de făcut, cu o miză percepută că fiind foarte mare (bunăstarea copilului tău), ca să poţi să le faci pe toate trebuie să intri adesea într-un mod de „război” în care anxietatea e mai mare, hormonii de stres (adrenalină, cortizol) sunt secretaţi în cantitate mare, pe scurt organismul, condus de instincte, investeşte mult în „clipa prezentă” că să iasă din impas.

Din fericire, putem duce mult mai mult decât ne imaginăm şi în majoritatea cazurilor nu ajungem la un episod depresiv major. Mult mai frecvent ajungem la o oboseală extremă, care e modul corpului de a ne semnala că avem nevoie de pauză. Adevărul e că nu suntem proiectaţi pentru multitasking, aşa că mamele, care nu vin cu nişte instrucţiuni presetate de utilizare a bebeluşului, au nevoie din plin de ajutor.

Cutuma bărbatului neimplicat – care îşi vede de serviciu, doarme separat, ca să nu fie deranjat, nu-şi ia amărâtele alea de 15 zile de concediu postnatal şi nici vorbă de luna de concediu de paternitate – e un mic abuz pe care societatea îl face femeilor.

TOTUL DESPRE MAME: De multe ori, familia şi prietenii nu văd de ce tu, care le ai pe toate şi care n-ai niciun motiv să te plângi, ai putea fi nefericită. Care sunt şansele unei mame depresive să iasă din această situaţie dacă familia şi prietenii sunt indiferenţi şi tind să minimizeze problema?

V.S.: Familiile care înţeleg ce se întâmplă sunt mai curând excepţiile. Cei din jur suferă din plin, ca rezonanţă empatică cu propria ta suferinţă. Dar nu pot înţelege pentru că nu există, pur şi simplu, cuvinte pentru ceea ce se întâmplă. Tot ce poţi să spui e doar o traducere aproximativă într-un limbaj al normalităţii, care nu transmite fenomenul esenţial din depresie. De asta depresia alienează. Cei din jur au şi ei reacţii fireşti la şoc: negare, revoltă, disperare etc. Cu timpul, vor înţelege. Deşi e posibil ca soacră să refuze să o facă. Dar de asta e nevoie de profesionişti, printre altele.

Cât despre şanse, sigur că „reţeaua de suport social” (familie, prieteni etc.) e foarte importantă pentru vindecare şi, de cele mai multe ori, cei din jurul nostru vor fi la înăţime în timp. În cazurile disfuncţiilor familiale şi sociale majore, acestea fac parte din cauzele depresiei şi trebuie şi ele adresate corespunzător.

TOTUL DESPRE MAME: Vinovăţia este un sentiment foarte familiar mamelor. Ce legătură există între vinovăţie şi depresie şi cum putem rupe cercul vicios?

V.S.: Vinovăţia e un simptom cardinal al depresiei și poate prezenta o foarte verosimilă iluzie de realitate, de justificare. Însă nu e aproape niciodată aşa. Depresia perverteşte realitatea, o distorsionează. Aşa cum l-am auzit pe Andrew Solomon spunând, depresia e „un adevăr care minte”.

Nu poţi rupe cercul vicios „dinăuntru”. Foarte frecvent există preconcepţia că omul ar trebui să scape cumva singur de depresie, cu tot cu sentimentul ei copleşitor de vină, „prin propria voinţă”, altfel e un om slab şi fără caracter. Nimic mai fals, mai dăunător şi discriminant.

Depresia e o problemă de sănătate, e cunoscută şi studiată din Antichitate, există o vastă experienţă cu ea şi ştim deja multe lucruri, chiar dacă, desigur, sunt atâtea pe care încă nu le ştim. Există oameni profesionişti care pot ajuta.

TOTUL DESPRE MAME: O întrebare banală, dar cu un răspuns atât de important, pentru atât de mulţi oameni: care sunt paşii pe care trebuie să-i faci atunci când simţi că ceva nu este în regulă cu tine?

V.S.: Mai întâi, trebuie spartă tăcerea. Adică cerut ajutorul. De preferinţă, cât mai simplu şi mai limpede. Mai întâi, celor din jur, că ei sunt cei mai apropiaţi şi ei vor fi alături de tine pe parcurs. Apoi unui profesionist. Când sunt întrebat „la care profesionist?”, eu răspund mereu: „nu contează aşa de mult”. Bine, nu chiar la şamanul de la colţ, dar, dacă e să alegi între medicul de familie, psihiatru, psihoterapeut, orice început e bun. Un profesionist ştie să te îndrume şi mai departe, la alţi specialişti, dacă e nevoie.

Poate că aş fi pus înainte de asta etapa de „documentare”, însă, deşi aparent informaţiile despre depresie vin în cantităţi imense, pe internet sau în alte părţi, calitatea lor e mult prea des coruptă de prejudecăţi, mituri, discriminare, superstiţie sau foame de profit. Aşa că recomand ca şi informarea să înceapă tot în cabinetul profesionistului.

Apoi, trebuie să te ţii de treabă în lunile următoare, să urmezi recomandările, să mergi la control, la psihoterapie (opţiunile sunt multe), să faci sport, şi, încet-încet, chiar dacă nu peste noapte, se va vedea faimoasa luminiţă de la capătul tunelului.

Citește cartea ”Dacă eu am reușit poți și tu – Cum să găsești echilibrul între familiei și carieră”a autoarei de succes Laura Vanderkam. carte indispensabilă tuturor mamelor care își doresc să aibă mai mult timp. Aceasta este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație