Vocea ta. Depresia postnatală chiar există? Tu ai trecut prin experiența asta?

Venirea pe lume a bebelușului tău este un motiv de mare bucurie, dar, în același timp, este o experiență însoțită de emoții, uneori stresantă și chiar traumatizantă din perspectiva actului nașterii bebelușului.

Tânăra mamă are nevoie de sprijin atât din punct de vedere emoțional, psihic, dar și de ajutor fizic, fiindcă primele zile de “mămicie” sunt încărcate de așteptări și de griji peste măsură!

 Este important că depresia postnatală să fie recunoscută și tratată!

Când am venit acasă cu fetița mea nou-născută, eram atât de temătoare, de nesigură pe mine… Pe lângă recuperarea fizică, pe lângă durerile post naștere simțeam că aveam nevoie de confort emoțional, de sprijin psihic și de cineva care să-mi spună că “totul va fi bine”.

Adaptarea s-a produs rapid în cazul meu fiindcă peste noapte s-a trezit în mine așa-zisul ‘instinct matern’. Mi-am asumat întreaga responsabilitate pentru bebelușul meu însă nu mi-a fost deloc ușor.

Aveam zile când plângeam din senin fără un motiv anume. Eram îngrijorată, confuză, tristă și mă simțeam copleșită de întreaga situație.

În plus, mă obsedau kilogramele acumulate în timpul sarcinii și nu știam nicio cale de a-mi reveni la forma fizică inițială într-un mod rapid, așa cum îmi doream.

Toată lumea îmi spunea să nu țin dietă pentru că asta ar afecta calitatea laptelui matern. Și nu am ținut. Am așteptat. Am avut răbdare de dragul puiului meu dar a fost atât de greu…eram grasă, diformă, mă simțeam mai rău decât arătam…

Ce-i de făcut? Ce am făcut eu?

Mi-am sunat prietenele de încredere și le-am mărturisit prin ceea ce trec…unele nu au știut ce să-mi răspundă..dar măcar m-au ascultat. După ce încheiam o convorbire telefonică, mă simțeam ușurată ca și când problema nu mai era a mea….

Am cerut ajutor! Am implicat bunicile bebelușului în administrarea treburilor casnice. Nu a fost chiar pe placul lor…dar au acceptat în cele din urmă. Bebelușa a rămas în grija mea, dar restul sarcinilor de la facturi, mâncare, curățenie…le-am delegat cu succes.

Am ieșit din casă singură măcar 15 minute zilnic. Am fost la cumpărături, am fost la cosmetică, am încercat măcar să fac câțiva pași singură pe stradă. Gândul îmi era acasă la micuța mea însă ea era în siguranță cu bunicile iar eu am savuram câteva clipe de liniște ce mi asigurau forța pentru următoarele zile.

Am început să scriu. Am scris ca într-un jurnal, tot ceea ce îmi trecea prin cap. Am început să spun ce simt, ce vreau și așa mi-a fost mai ușor să înțeleg ce se petrece cu mine. Am scris acolo toate temerile mele de la cele mai banale până la micile bucurii precum primul zâmbet ori primul gângurit  al copilului meu.

 

Am fost într-o zi la medic și am întrebat ce se petrece cu mine și ce pot face să-mi ameliorez starea. Împinsă de la spate de prietenele mele, mi-am luat inima în dinți și am cerut ajutor avizat. Așa am aflat că nu sunt nebună și că există într-adevăr depresia postnatală  din pricina nivelului de hormoni care se schimbă atât în timpul sarcinii cât și imediat după naștere.

Reacțiile chimice prezente la nivelul creierului joacă un rol important în apariția depresiei. 

Durerile fizice, o ușoare stare de anxietate manifestată prin bătăi mai rapide ale inimii, amețeală, chiar tremur, griji aparent nejustificate sunt de fapt simptome pentru depresia postnatală. Tristețea, schimbarea din senin a dispoziției tinerei mame sunt o confirmare că există o problemă ce trebuie rezolvată și nu suportă amânare!

 Nu te teme, cere ajutor!

Și dacă nu o faci pentru tine…atunci fă-o pentru copilul tău care are nevoie de o mamă care să funcționeze la capacitate MAXIMĂ!!!!

Nu uitați  că pe  Florentina o găsiți  și pe blogul ei….http://esentialle.ro/

DISTRIBUIȚI
Am 36 de ani și sunt mama unei fetițe de 12 ani, un copil ce nu încetează să mă uimească în fiecare zi. Pasiunea mea pentru litere are rădăcini adânci. Atât de adânci…

Citește mai multe despre autor

Intră în conversație