De vorbă cu Diana Vasile despre traumă, vindecare şi schimbări
Despre modul în care trecutul ne afectează prezentul am stat de vorbă cu conf. univ. Dr. Diana Vasile, psihoterapeut autonom, psiholog clinician, cadru didactic universitar şi preşedinte al Institutului pentru Studiul şi Tratamentul Traumei.
De vorbă cu Diana Vasile despre cum ne putem împăca cu trecutul atunci când devenim părinți
TOTUL DESPRE MAME: Oricât de mult s-ar pregăti cineva pentru rolul de părinte, citind, informându-se şi culegând sfaturi de la oamenii care au copii, realitatea personală va fi foarte diferită de ceea ce ne imaginăm. De ce aproape niciodată realitatea nu se sincronizează cu aşteptările şi proiecţiile noastre?
Diana Vasile: Pentru că realitatea este trăită în primul rând, şi nu gândită, cu atât mai puţin pregătită din timp. Proverbul „socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg” se aplică şi aici, iar consecinţele sunt pe măsură, unele surprinzător de frumoase, altele surprinzător de dificile. A fi părinte sau a deveni părinte generează experinţe şi emoţii foarte intense atât în sfera plăcută, dorită, cât şi în cea neplăcută sau total nedorită.
Cu toatea acestea, pregătirea contează, deoarece se poate obţine o flexibilitate mai mare în stabilirea şi modificarea planurilor, în reglarea emoţiilor, în claritatea ideilor şi strategiilor de acţiune, şi mai ales în educare. Toate acestea permit părinţilor să le fie mai uşor să traverseze situaţii neaşteptate, să limiteze complicaţiile situaţiilor dificile şi rezolve mai uşor dilemele educaţiei copiilor.
TOTUL DESPRE MAME: De ce atunci când devenim părinţi ne lovim brusc de amintirile neplăcute sau chiar traumatice din copilăria noastră? Odată cu schimbarea statutului, mulţi dintre noi încep să privească cu alţi ochi acţiunile părinţilor noştri: „abandonul” la bunici sau la creşa cu program prelungit, practicile de tipul pedeapsă, bătaie etc.
Diana Vasile: A deveni părinte presupune prezenţa copilului, modificări corporale, interacţiuni, modificări de program, varietate de emoţii puternice. Toate acestea reprezintă stimuli pentru ceea ce există în noi, iar în noi există înmagazinate toate experienţele noastre de viaţă, din prima clipă de existenţă până în momentul prezent.
De aceea, ele vor ieşi la suprafaţă, fie că sunt experienţe plăcute, fie că sunt neplăcute, deci şi cele traumatizante. Acestea din urmă ies mai uşor, deoarece până atunci ele au stat într-un „con de umbră”, menţinute acolo de mecanisme psihice care seamănă cu uitarea. Stând acolo, ele nu au fost prelucrate, şi deci sunt aşezate nepotrivit în interiorul nostru. Aceasta este una dintre caracteristicile experienţelor traumatizante, să stea izolate în psihic până la momentul în care elemente din situaţia prezentă, similare sau identice chiar cu cele din situaţia trecută, traumatizantă le trag în afară. Adică devenim conştienţi de ele şi le simţim cu toate simţurile noastre.
Dacă în prima fază acest lucru ne confuzează, pentru că nu înţelegem de ce simţim şi de ce ni se întâmplă ce ni se întâmplă, avem, însă, posibilitatea să căutăm explicaţii şi, în felul acesta, să aflăm noi lucruri despre propria persoană şi viaţa noastră, dar şi despre energia vitală şi capacităţile noastre blocate sau înţepenite până acum în acel „con de umbră”. De aceea, oricât de dureros este acest proces, el oferă şansa unei autocunoaşteri şi dezvoltări personale de calitate, cu o singură condiţie: să le luăm în serios şi să depunem efortul necesar.
TOTUL DESPRE MAME: Care sunt şansele să repeți în relaţia cu propriul copil ceea ce a fost perturbator în propria ta copilărie ?
Diana Vasile: Ceea ce se repetă nu este obligatoriu elementul perturbator, cum ar fi de exemplu faptul că ai fost agresat în copilărie, ci emoţia generată de această agresiune: teama, neliniştea, neputinţa, sentimentul de dificultate în reacţie. Aceste sentimente vor genera reacţii nepotrivite pentru relaţia actuală cu copilul, iar unele pot să coincidă cu comportamentele celor care ne-au perturbat în copilărie.
TOTUL DESPRE MAME: De ce amintirile cu caracter traumatic sunt adesea mai puternice decât episoadele pozitive din trecut? Este acest lucru valabil şi pentru ceea ce trăiesc copiii noştri, îşi vor aminti ei mai degrabă lucrurile neplăcute în defavoarea momentelor frumoase?
Diana Vasile: Neplăcut nu înseamnă traumatic. Amintirile traumatice sunt supărătoare, sunt stânjenitoare, ele se impun în trăirea noastră şi nu sunt reglate de voinţa noastră. Ele ajung să fie reglate doar dacă experinţa traumatică este recunoscută şi prelucrată adecvat.
Nicio traumă nu face atâta rău cât face ignorarea ei. De aceea, dacă copiii noştri trec prin experienţe traumatice şi noi, ca părinţi, nu le recunoaştem durerea şi nu le sprijinim eforturile de a-şi prelucra experienţele, atunci sigur vor ajunge să vadă lumea şi viaţa prin lentile formate de aceste experienţe, şi nu de experienţele plăcute.
TOTUL DESPRE MAME: Cum se schimbă raportul dintre proaspătul părinte şi propriii părinţi sau după ce în peisaj apare nepotul? Sunt şanse ca bebeluşul să vindece sau să deterioreze relaţia lor?
Diana Vasile: Ameliorarea sau agravarea relaţiilor dintre părinţi şi propriii părinţi atunci când apar copiii (nepoţii) depinde mult de câţiva factori: gradul de dependenţă al părinţilor de propriii părinţi, tipul de experienţe anterioare, calitatea relaţiei de cuplu atât a părinţilor, cât şi a bunicilor, capacităţile relaţionale a celor patru personaje implicate, disponibilitatea spre flexibilizare a rolurilor, comportamentelor şi trăirilor şi alţi factori care sunt foarte personali. Jocul subtil al acestor elemente va genera cursul relaţiilor viitoare din cadrul acestei familii.
TOTUL DESPRE MAME: Care este mecanismul pe care îl poate pune în practică un părinte, astfel încât trcutul să nu îi influenţeze rolul din prezent?
Diana Vasile: Este imposibil să nu fim influenţaţi vreunul dintre noi în rolul de părinte de ceea ce s-a întâmplat. Scopul nostru, indiferent de tipul experienţelor din trecut, este să ne cunoaştem şi să extragem, atât de mult cât stă în puterile noastre, elementele care să ne dea energie, claritate şi coerenţă în tot ceea ce facem pentru noi şi copiii noştri. Să facem tot ce e mai bun cu ce avem la un moment dat, acceptându-ne limitele, neputinţele, complicaţiile, dar căutând constant soluţii de funcţionare mai adecvate.
