Ecourile copilăriei şi regăsirea esenţei pierdute

gaspar-gyorgy-totul-despre-mame

Ecourile copilăriei noastre, vindecarea și eliberarea

Consider că majoritatea cititorilor www.totuldespremame.ro sunt de acord cu mine, atunci când spun că odată cu asumarea rolului de părinte de fapt ne asumăm și toate problemele nerezolvate ale trecutului, fără să fim neapărat conștienți de această legătură.

Ca psihoterapeut, îmi este evident că, în relaționarea cu copiii, rănile noastre sufletești devin vizibile într-o manieră incredibilă – dincolo de relația de cuplu, parentajul oferindu-ne contextul cel mai potrivit de oglindire a suferințelor aduse din trecut. Când devenim părinți ni se oferă șansa incredibilă de a “crește”, deoarece suntem puși în situația de a reveni la relația părinte-copil, doar că de această data în rolul părintelui, iar ceea ce alegem sau nu să facem implică o responsabilitate uriașă. Cel mai ușor și fără prea mult efort este să repetăm ceea ce am văzut în familia de origine, aceste informații fiind stocate la nivelul memoriei emoționale, însă știm că în astfel de situații nu facem altceva decât să perpetuăm durerea și suferința.

Ecourile dureroase ale propriei copilării

Atunci când emoțiile noastre devin extrem de puternice, când avem comportamente impulsive, când senzațiile corporale sunt exagerate sau ne blocăm în rigiditatea minții, atunci este important să conștientizăm că fantomele psihologice ale trecutului au prins viață. Și aceste ecouri dureroase ale propriei copilării ne vor bântui până în momentul în care vom fi dispuși să le ascultăm cu adevărat, să le facem loc în lumea noastră interioară, integrându-le atât emoțional, cât și faptic.

Deseori ne surprindem, după un moment mai dificil cu copilașul nostru, spunând “uite ce-mi faci, tremur toată”, “copilul asta mă disperă”, “nu mă iubește, dacă m-ar iubi nu mi-ar face asta” etc., punând astfel, inconștient, trăirea noastră pe urmerii celuilalt. Însă aceasta este o perspectivă extrem de naivă, copilașii nu au în ei puterea răului prin care să ne cauzeze suferință, ei doar scot la suprafață ceva ce a fost sădit în noi cu foarte mult timp în urmă, oferindu-ne astfel șansa de a ne vindeca de aceste traume ale trecutului. Este demonstrat științific că, în lipsa unei adevărate înțelegeri de sine, probabilitatea de a ne răni inconștient copiii este extrem de mare, deoarece modelele negative de interacțiune se transmit de la o generație la alta. Deseori aud părinții pe care-i însoțesc o perioadă în călătoria vieții lor spunând: “Nu credeam niciodată că voi face, spune sau reacționa ca mama sau tata, nu-mi vine să cred că am făcut asta…”

Cum ne eliberăm de ecourile propriei copilării

Ceea ce ne poate ajuta pentru a ne elibera de tiparele trecutului, cărora le-am rămas prizonieri, este încercarea noastră de a ne înțelege viața și de a-i da un sens. Este adevărat că nu putem schimba ceea ce ni s-a întâmplat în copilărie, dar putem schimba ceea ce credem despre aceste experiențe. Prin efortul de a ne raporta diferit la propria viață, putem deveni mai conștienți de ceea ce trăim în prezent, indiferent că ne referim la emoții sau gânduri, și să realizăm impactul pe care trecutul îl are asupra prezentului. Dacă dăm sens traumelor din trecut ne și eliberăm de constrângerile acestuia, devenim astfel liberi pentru a realaționa cu copiii într-o manieră spontană și empatică.

Renumitul expert în neurobiologie interpersonală, dr. Daniel Siegel, afirmă că modul în care reușim să înțelegem și să procesăm ceea ce s-a întâmplat cu noi în trecut este mai important pentru copiii noștri decât ceea ce ni s-a întâmplat. Fiecare dintre noi se poate distanța de reacțiile necontrolabile și haotice, care sunt experiențe emoționale brute, dacă reușim să procesăm informația și cu emisfera stângă a creierului (responsabilă de găsirea sensului). Proces deloc ușor, însă extrem de sănătos deoarece atunci cînd țesem o poveste de viață cu ajutorul părți raționale a creierului avem o abordare bazată pe limbaj și logică, ceea ce ne ajută să ajungem la o gândire limpede în care suferința emoțională nu mai este negată sau exagerată.

Astfel, în viziunea mea, parentajul este despre creșterea părintelui, nu doar despre creșterea copilului, și despre nevoia de a ne reaminti ce este mai important în momentul în care ne angajăm în activitățile de zi cu zi alături de copiii noștri. Iar aici tot ceea ce ține de parcurgerea unor cărți de parenting, participarea la workshop-uri și conferințe, descrierea vieții noastre într-un jurnal sau participarea la ședințe de psihoterapie sunt contexte de creștere și vindecare extreme de puternice, deoarece toate sunt căi care facilitează regăsirea esenței pierdute.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație