Tentaţia de a da vina pe mame pentru tot ceea ce li se întâmplă rău copiilor lor are o istorie lungă în spate. În viaţa de zi cu zi, auzim frecvent replici de genul “Normal că răceşte copilul, dacă nu îl îmbraci cum trebuie” sau “Tu ţi-ai învăţat copilul să fie mofturos la mâncare!”.
Până prin secolul al XIX-lea deformităţile copilului, problemele mentale ale acestuia sau eventualele tendinţe criminale erau puse tot pe seama mamei: dieta acesteia sau nervozitatea ei erau responsabile pentru ceea ce era în neregulă cu micuțul.
E vina victimelor
La sfârşitul anilor ‘70 mamele distante emoţional erau văzute ca vinovate pentru autismul de care sufereau copii lor. Astfel că, la dificultăţile pe care le aveau cu copiii lor, aceste femei erau nevoite să îndure şi oprobiul public, adică alte dificultăţi suplimentare.
Acelaşi tip de învinovăţire suplimentară a victimei se întâlneşte şi în cazul situaţiilor traumatice. Iar cel mai cunoscut exemplu este în cazul unui viol, când victima este învinovăţită pentru că şi-a provocat agresorul prin felul în care s-a îmbrăcat sau s-a comportat.
De unde această tentaţie de a învinovăţi victima? Ce se întâmplă în mintea noastră? Care este impactul psihologic al unei astfel de atitudini?
De ce suntem tentaţi să învinovăţim victimele?
Tendinţa de a învinovăţi victima este o eroare a minţii noastre care provine din nevoia de a ne simţi protejaţi și de a simți că avem control asupra propriei vieți.
În general, avem nevoie să credem că dacă alegem acţiunea corectă vom fi în siguranţă. Și, dacă aceptăm că oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele, atunci trebuie să acceptăm că acele rele ni se pot întâmpla şi nouă. Iar acest lucru este greu, dacă nu imposibil, de admis.
Psihologia socială oferă şi ea o explicaţie posibilă pentru învinovăţirea victimelor: suntem tentaţi ca lucrurile bune care li se întâmplă celorlaţi să le punem pe seama factorilor externi, în timp ce lucrurile rele care li se întâmplă să fie atribuite calităţilor şi acţiunilor personale. Când vine vorba de propria noastră persoană, lucrurile stau pe dos: evenimentele rele se datorează factorilor externi, iar cele bune, calităţilor noastre personale.
Despre autoînvinovăţire
În cazul evenimentelor traumatice, o altă tendinţă este aceea ca victima să se autoînvinovăţească. Cum se explică acest comportament? El provine din nevoia de a avea control asupra propriei vieţi, de a avea stabilitate. Aşa se explică de ce multe victime cred că evenimentul traumatic este o pedeapsă pe care o merită pentru că au fost “rele”. Autoînvinovăţirea este o modalitate prin care o persoană îşi menţine controlul asupra propriei vieţi. Victima are impresia că în felul acesta reuşeşte să îşi reducă din anxietate.
Tendinţa de auto-învinovăţire se întâlneşte mai ales în cazul copiilor, care cred că ei sunt responsabili pentru tot ce se întâmplă. În cazul adulţilor, autoînvinovăţirea este mai frecventă în traumele datorate abuzurilor sexuale.
Ce este trauma secundară şi cum se manifestă?
Învinovăţirea şi autoînvinovăţirea reprezintă modalităţi, nesănătoase ce e drept, de a arăta că lucrurile sunt întotdeauna sub controlul nostru. Atât învinovăţirea cât şi auto-învinovăţirea au ca rezultat o nouă traumatizare a victimei. Astfel că la trauma iniţială se adaugă o alta nouă, numită „traumă secundară”.
Ea provine cel mai adesea de la persoane şi instituţii care au ca rol ajutarea victimei, cum ar fi membri ai familiei, medici, organe de anchetă, prieteni.
Aceştia, în loc să ajute victima, îi creează un stres suplimentar prin învinovăţire. De exemplu, un poliţist poate întreba o femeie care a fost bătută de soţul ei dacă nu crede că incidentul ar fi putut fi evitat dacă ea s-ar fi purtat mai drăguţ cu partenerul.
Victima va ascunde incidentul
Această nouă traumă face ca victima să se ferească de a recunoaşte public trauma iniţială, iar acest comportament este întâlnit mai ales în cazul abuzurilor sexuale sau agresiunilor domestice. Consecinţa este aceea că victima va ascunde incidentul şi nu va mai dori să vorbească despre el. Mai mult, victima cel mai probabil că nu va mai căuta ajutor de specialitate şi, prin urmare, nu va primi suportul de care are nevoie.
Cercetările au arătat că victimele care sunt învinovaţite declară un stres mai mare, o creştere a simptomelor de depresie, complicaţii în manifestarea tulburării de stres post-traumatic. De asemenea, în cazul lor s-a observat o accentuare a dorinţei de suicid, înrăutăţirea simpotomelor de anxietate, accentuarea ruşinii, o mai mare lipsă de contact cu propriile trăiri.
În loc de învinovăţire, o persoană care a trecut printr-o traumă are nevoie de confort şi siguranţă în relaţiile cu ceilalţi, are nevoie să se simtă acceptată, să simtă că e firesc să trăiască emoţiile pe care le trăieşte.
Pe 27, 28 și 29 octombrie va avea loc cel mai amplu eveniment dedicat domeniului psihotraumatologiei, organizat de Institutul pentru Studiul si Tratamentul Traumei (ISTT) – Conferința Internațională de Psihotraumatologie (CiNPT). Aceasta se adresează specialiștilor în psihologie clinică, psihoterapie, consiliere, psihiatrie, practicienilor, dar și publicului larg interesat de acest domeniu. Pentru bilete, precum și pentru detalii ale programului, click AICI.
