Mihaela Vlad: „Doliul este un proces firesc de trecere de la întuneric la lumină”

de-vorba-cu-mihaela-vlad-despre-doliu

Mihaela Vlad are 31 de ani și este fondatoarea asociației “Există viață după doliu!”, care oferă sprijin gratuit persoanelor care au pierdut pe cineva drag prea devreme 

În decembrie 2009, Mihaela Vlad și-a pierdut tatăl, pe care l-a iubit foarte mult. Dorul acesta mare a inspirat-o să înceapă să strângă în jurul său alți oameni care simțeau dureros lipsa unei persoane dragi și așa a luat ființă asociația „Există viață după doliu”, care funcționează ca o a doua familie, ca o comunitate și ca o rețea de suflete care se ajută reciproc, necondiționat.

TOTUL DESPRE MAME: Cum a luat ființă asociația “Există viață după doliu”?

Mihaela Vlad: Am început activitatea în 2011, organizând grupuri de sprijin gratuite în București, alături de doi psihoterapeuți care și-au oferit voluntar timpul și experiența (Livia Căciuloiu și Alex Căciuloiu). De la an la an, numărul de membri a crescut, au fost mai multe întâlniri și evenimente, din ce în ce mai utile și mai relevante pentru familiile afectate de o pierdere care i-a luat prin surprindere. Acum, reușim să ajutăm peste 150 de familii anual, prin activități de consiliere psihologică și psihoterapie individuală (unde copiii sau adulții își pot găsi alinarea prin exprimarea unor gânduri și stări ținute ascunse multă vreme) și prin întâlniri de grup, într-un mediu plăcut și primitor, unde fiecare participant își spune povestea, primește îmbrățișări, încurajări și cuvinte de alinare de la ceilalți oameni din grup, care pot înțelege durerea și sentimentele mai bine decât un om care nu a pierdut pe cineva drag.   

Prin Taberele terapeutice, grupurile de sprijin, discuțiile telefonice, pe Skype, pe email, SMS-uri zilnice de încurajare, cărți și o pagină de Facebook foarte activă am reușit să fim alături de mii de români care s-au simțit mai puțin singuri, și-au înțeles mai bine durerea, au învățat să se împrietenească treptat cu ea și o parte chiar au devenit voluntari pentru asociație și acum își doresc să ajute și ei pe oamenii cu pierdere mai recentă. Este crucial să existe din ce în ce mai multe asociații cu acest scop, pentru că foarte mulți oameni au nevoie de o vorbă bună și de informații despre etapele unui travaliu de doliu sănătos, prin care sunt prevenite complicațiile (depresie cronică, suicid, îmbolnăviri)! E important să învățăm să avem grijă de noi înșine, să înțelegem ce ni se întâmplă, să exprimăm ce doare și să încercăm treptat să construim o nouă viață.

TOTUL DESPRE MAME: Cine sunt cei care apelează la serviciile Asociației “Există viață după doliu”?

Mihaela Vlad: Asociația are două categorii de membri: oamenii care solicită sprijin pentru un moment greu al vieții lor și oamenii care oferă sprijin fără să aștepte nimic în schimb (timp, donații, sponsorizări în natură sau în bani, articole cum este acesta). Și când nu aștepți nimic în schimb, se întâmplă o minune: ți se umple inima de bucuria că ai alinat durerea unui necunoscut!

În acest moment, avem peste 500 de membri cu vârsta între 4-70 de ani, majoritatea mame tinere (media de vârstă este de 38 ani) care și-au pierdut partenerul de viață, dar și mămici care au pierdut un copil și tineri care au pierdut unul din părinți, un frate sau un prieten. Din ce în ce mai mulți băieți adolescenți și domni încep să prindă curaj pentru a vorbi despre ceea ce s-a întâmplat și pentru a căuta soluții împreună. Cele mai frecvente întrebări privesc creșterea copilului într-o familie monoparentală, cum depășim obstacolele de comunicare în familie în funcție de vârsta copilului, găsirea unui loc de muncă, probleme administrative (pensia de urmaș, ajutorul de deces, succesiune), cum începem să vorbim despre un nou partener/ părinte și altele. Discutând cu ceilalți membri din comunitate, soluțiile par mai ușor de găsit și apare un sentiment de ușurare să vezi că alți oameni deja au reușit să treacă peste greutăți ce par imposibile.

TOTUL DESPRE MAME: Care sunt principalele probleme emoționale ale unui copil orfan? 

Mihaela Vlad: Ce trăiește un copil care pierde un părinte sau, și mai grav, pe amândoi? E greu de pus în cuvinte… poate că cel mai bine surprindem printr-o metaforă: ei sunt prinși într-o furtună emoțională de durată, în care alternează sentimente intense de tristețe, frică, singurătate, lipsă, dor, furie, disperare, neputință, durere, neîncredere.

Intensitatea furtunii depinde de vârsta copilului, de relația cu părintele decedat, de contextul morții, de felul în care reacționează restul familiei la pierdere. Dacă relația cu părintele a fost una suficient de bună și de hrănitoare pentru copil, sentimentul de a fi abandonat ar putea fi copleșitor și cu atât mai greu de exprimat și de controlat. Inițial, este posibil ca reacția copiilor să fie de blocare a trăirilor, ca și cum s-ar apăra de durerea cumplită. Ei pot părea puțin afectați, din punctul de vedere al adulților sau poate că aceasta este mai mult speranța adulților. Dar, ulterior, pot surveni comportamente prin care copiii vorbesc, de fapt, despre felul în care se simt cu noua realitate.

Reacțiile lor sunt diferite, cum spuneam, în funcție de vârsta și de personalitatea copilului, precum și în funcție de contextul familial. Copiii mici plâng mai mult, sunt mai agitați, mai iritabili, mai greu de liniștit, dorm mai prost, pot avea coșmaruri, se pot întoarce la un stadiu anterior vârstei lor (fac pe ei, devin mai dependenți de adultul care îi are în grijă), pot intra mai ușor în conflicte cu alți copii. Alți copii, dimpotrivă, devin prea liniștiți, prea  retrași sau apatici, fără chef de joacă.

Un alt mod prin care ei își exprimă tulburarea este cel al simptomelor fizice : se pot plânge de tot felul de dureri sau chiar se pot îmbolnăvi, ca și cum prin corpul lor durerea psihică a pierderii și-ar găsi o cale de a ieși la lumină.

În cazul copiilor mai mari și al adolescenților confruntați cu moartea unui părinte, stările lor de durere, confuzie și teamă se pot exprima și prin comportamente referitoare la școală: sunt mai puțin atenți și interesați de lecții, au comportamente disruptive în clasă, sau dimpotrivă, se izolează, sau chiar refuză să mai meargă la școală. Alții devin rebeli și atrași de încălcarea regulilor, a normelor sau de experiențe riscante precum consumul de alcool ori de droguri.

TOTUL DESPRE MAME: Care sunt riscurile la care sunt expuși minorii după ce pierd un părinte sau chiar ambii părinți?

Mihaela Vlad: Doliul este un proces firesc de trecere de la întuneric la lumină, de la confruntarea cu moartea la prețuirea vieții, dar uneori, din motive variate, el se complică și devine o stare de mare vulnerabilitate psihică. Dacă trăirile de doliu firești se prelungesc și se intensifică până când copilul sau adolescentul ajunge să sufere de o depresie, atunci e riscant. Riscant este și când, pentru a ieși din acest blocaj, adolescentul, nu găsește alternative sănătoase și ajunge să consume substanțe sau să aibă gânduri suicidare.

Un alt risc este acela de a renunța la școală sau de a intra în grupuri aflate la limita delincvenței juvenile. Ca o concluzie, riscul poate fi ca, pierzând un părinte, copilul să piardă și prețuirea propriei vieți!

Sunt însă și copii care în urma pierderii părintelui se maturizează forțat, iar această maturizare precoce determină, pe lângă responsabilitate și o tensiune permanentă: nu se pot relaxa și bucura prea mult de viață, au nevoie să fie mereu în control, să se achite de sarcini, să fie perfecți, să învingă. În acest caz, riscul este ca ei să aibă, mai devreme sau mai târziu, diverse probleme de sănătate, de la cele fizice, la cele emoționale.

TOTUL DESPRE MAME: Cum discutam cu un copil sau adolescent despre moarte? 

Mihaela Vlad: Felul în care vorbim cu un copil despre moarte trebuie să fie adaptat vârstei, firește, și cât mai onest cu putință. Nu cred că este bine să i se ascundă copilului sau să fie „păcălit”, fiindcă el simte oricum că s-a întâmplat ceva grav. În lipsa unor răspunsuri adevărate despre ce s-a întâmplat, copilul își creează scenarii care îi pot induce trăiri de anxietate sau vinovăție. De aceea, cred că trebuie să comunicăm cu copilul cât mai deschis și mai pe înțelesul său și la început, și pe parcurs, mai ales dacă el este curios și întreabă.

Pentru copiii mici, până în 5 ani, cuvintele au un sens limitat, restrâns la propria lor experiență, de aceea e bine să nu li se spună despre decesul persoanei în expresii precum „a plecat” ori „s-a dus să doarmă”, fiindcă acestea ar putea crea neînțelegeri sau confuzie în mintea lor. De asemenea, ei au dificultăți în a înțelege noțiuni precum „niciodată” sau „întotdeauna” și de aceea nu pot realiza ușor că moartea este ceva definitiv. Înțelegerea lor, firesc limitată, ar putea părea ca o lipsă de reacție atunci când li se comunică vestea morții.

Pe măsură ce cresc, copiii devin mai capabili să înțeleagă că moartea este universală, că este pentru totdeauna, și că face parte din viață. Dar astfel apar și fricile legate de propria lor moarte sau de cea a persoanelor dragi. Ei au nevoie să fie asigurați adesea că părintele rămas cu ei va continua să fie prezent și să îi iubească.

Adolescenții ajung să își formeze propria lor concepție despre moarte, așa cum au una despre viață. Pot vorbi îndelung despre acestea, dar rareori cu un membru al familiei, preferând prietenii sau alte persoane în care au încredere, de exemplu un profesor special pentru ei. Adolescenții pot simți și nevoia de a-și învinge teama de moarte prin acceptarea unor provocări și riscuri, ca și cum ar sfida pericolul morții.

La fiecare dintre aceste vârste, contează mult ca un adult, fie că este părinte, o altă rudă, un prieten sau un profesor, să își găsească timp și disponibilitate sufletească să asculte întrebările, gândurile, sentimentele copilului legate de moarte și de pierderea unei persoane dragi. Iar ceea ce îi spune el, ca adult, să fie spus cu grijă pentru trăirile copilului, dar realist și onest, fiindcă mintea lui este crudă și vorbele lasă urme, uneori greu de șters. Cred că e mai cinstit ca adultul să recunoască în fața copilului când el însuși nu are răspunsuri legate de ce se întâmplă după moarte, sau când el însuși e tulburat de evenimente.

Uneori, copiii sau adolescenții se abțin să vorbească acasă cu părintele pe care îl vede că suferă, tocmai din dorința de a-l proteja de discuții ce ar putea să îi facă rău. De aceea, ar fi bine ca o altă persoană apropiată să fie dispus să îl asculte pe copil și să îi înlesnească exprimarea tristeții, a furiei, a învinovățirii, comunicându-i că acestea sunt sentimente normale și necesare. Și, pe lângă această permisiune să jelească, e necesar ca unui copil să i se ofere rutina care dă siguranță, precum și ocaziile de a fi copil, de a se juca, a râde, fără a se simți vinovat.

TOTUL DESPRE MAME: În cât timp depășesc copiii trauma pierderii unei persoane dragi?

Moartea unui părinte este pentru copil o încercare extrem de grea, nu putem pune în cuvinte cât de grea, iar doliul este o experiență profund personală pe care nu o putem judeca sau compara. Un copil care pierde un părinte sau pe amândoi devine mai vulnerabil în fața vieții. Felul în care el trece prin această traumă și cât de repede se va reface, depind de mulți factori. Printre ei: grija și iubirea celuilalt părinte sau ale altor membrii ai familiei, vârsta și personalitatea copilului, mediul în care el se dezvoltă, susținerea socială și educațională. Cum fiecare copil este unic, fiecare va depăși această încercare a vieții în felul său și în ritmul său propriu, în funcție de puterile sale interioare și de sprijinul din exterior. Unii copii sunt afectați pe termen mai lung, alții își revin mai repede, dar pentru toți pierderea părintelui rămâne ca o rană care, deși se cicatrizează în timp, poate durea, când și când, mai ales în momentele cu semnificație din viața copilului (sărbători, aniversări, absolviri, căsătorie). Sunt informații pe care le-am aflat de la Luiza Ștefan, psihologul și psihoterapeutul “Există viață după doliu” și despre care puteți afla mai multe accesând site-ul www.psihologiepentruviata.ro.

TOTUL DESPRE MAME: Ce proiecte aveți în prezent în desfășurare?

Mihaela Vlad: În perioada 15 septembrie-1 noiembrie 2015 dorim să cunoaștem tineri din București și Ilfov care au vârsta între 15-25 ani și au pierdut o persoană dragă (în special un părinte). Pentru ei și pentru părintele singur am pregătit întâlniri pentru suflet, sfaturi care să îi ajute să ia decizii bune pentru viitor, informații despre găsirea primului loc de muncă (sau a unui loc de muncă mai bun pentru părinți). Proiectul se numește “Planuri de viitor – inspirate de un dor” www.planurideviitor.ro și toate serviciile vor fi gratuite.

Este ușor să deveniți membru, sunând la 0745 556 602 sau scriind la [email protected] – persoana de contact Mihaela Vlad. Dacă puteți susține una sau mai multe familii cu resurse materiale pe care noi să le transformăm în servicii gratuite de sprijin, vă invătăm să ne contactați și vă mulțumim! 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație