Nu mă sacrific pentru tine, copilul meu! Și asta nu înseamnă cu nu sunt o mamă bună!

Ruxandra Rusan
nu-ma-sacrific-pentru-tine-totul-despre-mame

Știu câte sacrificii s-au făcut pentru mine. Unii din familie mi le enumerau explicit, alții erau mai subtili, dar intuiam din anumite priviri că se făceau. Și rezultatul era un sentiment puternic de vină.

Îmi amintesc prima mea zi de naștere la bunici, fără mama. Când am intrat în bucătărie, pe o jumătate de masă era așternut un șervet textil alb, imaculat. Pe el, era o farfurie cu brânză, ouă fierte și niște roșii. Primele pe care le vedeam în acel an pentru că erau încă scumpe la piață. M-au așezat la masă, iar bunicii stăteau în celălalt capăt al mesei, fără șervet. Fără roșii.

Era sacrificiul ritual. Să văd cât mă iubesc, să simt cum înghit ei în sec pentru mine. Am mâncat cu lacrimi în ochi și cu un nod în gât și n-am uitat până-n ziua de azi cât de mult aș fi preferat să împărțim roșiile alea (propunere vehement refuzată) sau să le arunc peste gard. Să dispară.

Fericirea mea…

Am urmat tiparul la rândul meu, apoi am lucrat cu mine însămi mult ca să depășesc faza. O mamă nu face sacrificii pentru copilul ei, ci se bucură de privilegiul de a alege între priorități. Dacă aș avea de ales între a plăti tabăra copilului meu și a plăti un abonament la spa pentru mine, evident că aș alege tabăra lui pentru că fericirea lui m-ar face mai fericită decât un milion de masaje (și-mi plac masajele…!). Nu e un sacrificiu, e o alegere. Dacă ar avea nevoie de inima mea ca să supraviețuiască, mi-aș scoate-o singură din piept să i-o dau. Nu m-aș sacrifica, m-aș bucura de privilegiul de a-i putea da din nou viață.

Lucrurile mărunte

Dar când vine vorba de mărunțișuri, am învățat să nu-mi împovărez copilul cu vină. Împărțim roșia, ca să spun așa. O tăiem în trei (chiar dacă bucata lui e mai mare). Și dacă avem ceva pe placul celor doi câini, împărțim și cu ei. Timpul, de asemenea, se împarte. Așa cum copilul are nevoie să fie lăsat în pace când se joacă cu prietenii sau se uită la un film, așa am și eu nevoie de timpul meu. Să muncesc sau să visez cai verzi pe pereți. Și dacă se întâmplă să ne dorim simultan lucruri scumpe, negociem și cedăm pe rând.

Nu i-am spus și nu-i voi spune niciodată că renunț la ceva-ul meu ca să poată el accede la ceva-ul lui. Ar fi nedrept. În schimb, ne acordăm prioritate unul altuia și deseori insist eu să-și ia el perechea de adidași dorită, iar el să îmi iau eu blugii ăia rupți “care-s cam horror, dar dacă vrei tu…” E un mic artificiu care schimbă complet peisajul. Am înlocuit copilul care primește împovărat de vină roșiile de pe masă cu copilul care primește cu voie bună un cadou știind că nu e singurul care are acces la bucurii. Și, de asemenea, că pentru unele bucurii merită sau trebuie să aștepți.

Propriile pasiuni și plăceri

Printre picături, eliberarea de vina sacrificiului părintesc lasă copilul să se bucure de propriile pasiuni și plăceri cu interes, bucurie și pragmatism. Pentru că fericirea sa nu implică automat nefericirea mea sau a altui om. Dimpotrivă. Dacă ar simți de fiecare dată că ne sacrificăm pentru el, ar avea două variante: să își îngroașe obrazul și să ignore vina, obișnuindu-se cu ea ca parte din proces, sau să renunțe să mai dorească. Să îi fie teamă să vrea. Să se transforme într-un adult fără obraz și fără empatie sau într-o persoană căreia îi este frică să își îndeplinească orice vis pentru că rănește sau deranjează.

Copilul meu știe că are voie să viseze, să își facă planuri, să facă alegeri și să își calculeze pașii spre îndeplinirea unui vis. Să fie atent la cei din jur, să caute să fie fericit fără să nefericească. Și da, cu siguranță, ca fiecare părinte de pe lumea asta, renunț și eu pentru ca el să poată mai mult. Dar ăsta e secretul meu și n-am de gând să i-l dezvălui niciodată. Pentru că va afla pe pielea lui cât de dulce e sentimentul de a face alegeri în favoarea copilului tău când va fi, la rândul său, tată.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa