Otilia Mantelers: „Ura nu e un sentiment urât, ci un sentiment extrem de dureros”

Simona Ghenea

Să recunoști că simți furie față de copil și alte emoții dificile? Cu greu. Să recunoști că uneori simți ură față de propriul tău copil? Imposibil.

Otilia Mantelers, trainer de Playful Parenting și specialist în joaca terapeutică cu copiii de la 0 la 10 ani, demitizează ura, discută cu sinceritate despre tabuurile care o înconjoară și ne ajută să începem procesul de împrietenire cu această emoție grea.

TOTUL DESPRE MAME: Otilia, ce fel de sentiment este ura? În ce context apare ura?
Otilia Mantelers: Ura este una din cele mai puternice emoții umane – o emoție care a cauzat suferințe și dureri imense. O emoție despre care se vorbește în psihologie ca fiind cea care a stat la baza războaielor și a fenomenului de genocid. O emoție care este asociată cu repulsie, un dezgust intens, dorința de a elimina <<dușmanul>>, aversiune puternică, dispreț. O emoție care a dus la fenomenele opresive de rasism, sexism, dispreț față de fenomenul de îmbătrânire.

Despre ură scrie și Shakespeare în majoritatea pieselor lui și cred că mulți dintre noi ne amintim temele de ură și iubire care se întrepătrund în „Romeo și Julieta”. Tot Shakespeare este cel care a început să „confunde” la modul literar ura cu alte emoții puternice precum furia intensă și gelozia. În „Othello”, spre exemplu, când Desdemona a spus „Aud ura în cuvintele tale, dar nu îți înteleg cuvintele”, Shakespeare (unul din cei mai buni psihologi și fini observatori ai ființei umane din toate timpurile) vorbea de furie, de fapt. Și tot la fel, și noi, în limbajul nostru comun folosim termenul de ură când, de fapt, ne gândim la furie, la gelozie și la supărare. Copiii ne spun de multe ori: „Mami, te urăsc!” sau „Îl urăsc pe frățiorul meu, vreau să moară!” Ei nu se referă la ură așa cum e înțeleasă în termeni psihologici. Din contră, ei vor să exprime intensitatea durerii cauzate de noi sau de frățior, teama și furia pe noi. Iar în textul nostru de mai jos am folosit termenul de ură așa cum majoritatea dintre noi îl folosim în limbajul curent – furie, gelozie, teamă amestecată cu furie.

Mi-am dat seama că am atâta experiență cu ura, atât în viața personală, cât și în cea profesională, din munca mea cu copiii și cu părinții, încât aș putea să nu mă mai opresc din scris. Sunt sigură că, dacă stai să cauți citate despre ură, găsești numai lucruri negative despre această emoție – ideea de bază fiind că e mai bine să nu o simți. Pentru că nu ești un om bun și integru dacă simți ură. Ești un om rău, mic și neputincios! Ura nu este pentru oamenii speciali, este pentru oamenii mici! Cam așa se spune, nu-i așa?

Dar eu știu că nicio emoție nu e negativă în sine – ura apare în creierul uman independent de voința noastră, fiind cauzată de o amintire, un gând, o experiență anterioară – aș vrea să demitizez și să sparg această emoție în mai multe componente. Ura apare atunci când simțim că suntem nedreptățiți, când simțim pericolul de a pierde ceva sau pe cineva. (Voi detalia mai jos.) De asemenea, putem simți ura mai mult sau mai puțin intens.

Când vorbim de ură, ne gândim imediat la un tablou negru și mare. Dar ura, ca orice altă emoție, poate fi simțită și în gradații mai mici, doar că atunci nu îndrăznim să o numim ură, ci zicem că este un sentiment de disconfort. Cred că este în regulă să începem prin a accepta că simțim această emoție, mai mult sau mai puțin intens, și apoi să o deslușim și să vedem de unde vine, pentru a-i micșora intensitatea.

TOTUL DESPRE MAME: Cu ce alte sentimente asociem, de obicei, ura?
Otilia Mantelers: Aș asocia ura cu două alte emoții: teama și furia. Așa cum ziceam, simțim ura în situațiile în care credem că suntem nedreptățiți de acțiunea cuiva sau când ne este teamă că pierdem ceva. De multe ori, simțim ura fară să conștientizăm că este ură, fiindcă ne este rușine să avem astfel de sentiment nedemn! Iar atunci o ascundem în expresii de genul:

„De ce îmi faci una ca asta?” Propoziția aceasta s-ar traduce așa: „De ce îmi iei senzația de siguranță pe care o aveam?”. Ceea ce arată teama mea că nu mă descurc, că nu supraviețuiesc.

Pentru expresia „Nu te mai suport!” traducerea ar fi: „Uite, tu ai trezit în mine durerea și acum vreau să îndepărtez durerea asta și de aceea vreau să te îndepărtez pe tine!”

„Pleacă!” se traduce cu: „Conectarea cu tine mă face să îmi simt durerile vechi. Ai apăsat pe niște butoane și nu mă simt bine. Vreau să îndepărtez durerea, deci te îndepărtez pe tine! ” sau „Deconectarea de tine mă face să simt teama de respingere și de abandon. Pleacă de aici, sper așa să nu le mai simt.”

În toate aceste situații, ura este legată de teama de a simți o suferință. Iar suferința survine atunci când supraviețuirea noastră ca ființă umană este amenințată, atunci când nu primim iubire și conectare.

Ura mai este legată și de furie: „Cu ce drept vii să mă răscolești tu așa? ” Astfel apare revolta.
La fel, în toate aceste situații vedem că este vorba de o pierdere: chiar dacă pierderea este cea a unei promovări la serviciu sau a iubitei/iubitului care se îndragostește de altcineva sau a mamei care îi acordă mai multă atenție frățiorului. Pierdem senzatia de siguranță și de conectare. Fără această siguranță și conectare, ființa umană este în pericol. Desigur, în prezent întâmplările acestea nu ne amenință viața și supraviețuirea, ci aduc la suprafață o emoție veche de teamă, cel mai probabil din copilăria mică. Chiar dacă eu pierd promovarea la serviciu și altă colegă o primește, eu îmi pot permite să simt ură, care vine la pachet cu furia că de ce ea și nu eu. Mai mult, simt și teamă – dacă nu supraviețuiesc fără jobul acesta de care sunt mulțumită? Dar, după ce îmi permit mie însămi să o simt și să o vindec, realizez că prezentul nu este niciun pericol! Că sunt în siguranță!

TOTUL DESPRE MAME: De ce e ura (un sentiment urât) este legată de iubire (un sentiment minunat)?
Otilia Mantelers: Mai intâi, as vrea să accentuez că ura nu este un sentiment pe care îl fabric eu sau pe care îl pot opri din a se naște. Nu îl pot controla. De aceea, aș zice că ura nu e un sentiment urât, ci că e doar extrem de dureros de simțit. Pe mine mă încovoaie și mă face să merg îngenuncheată de povara lui.

De foarte multe ori ura apare în relațiile de iubire. Fiindcă, așa cum spun Harville și Helen în teoria IMAGO, atunci când iubim, ne ducem cu toată încrederea către persoana iubită, pentru că ea este cea care ne va face fericiți, ea va avea grijă de noi și nu ne va dezamăgi. Iar când, supriză, persoana iubită face ceva care ne aduce la suprafață dezamagirea, atunci o blamăm că din cauza ei simțim atât de greu. Și astfel apare ura.

TOTUL DESPRE MAME: Am întâlnit mame care, în diverse etape din viața lor, mi-au mărturisit că-și urăsc propriul copil. Care este mecanismul care duce la ura față de copil și cum știm sigur că e vorba de ura?
Otilia Mantelers: Toate mamele, ca și toți tații, își iubesc copiii. Însă noi am văzut că iubirea are porțiuni line și unele abrupte și periculoase. Copiii vin pe lume ca să crească și să își atingă potențialul lor de ființă umană completă, însă vin și ca să ne țină nouă, părinților, oglinda propriilor noastre răni. De aceea copiii ne apasă pe butoane de câte 50 de ori pe zi. O fac inconștient, nu pentru a ne face să suferim. Ci pentru a ne ajuta să ne vindecăm.

Este absolut normal ca mamele să simtă furie răscolitoare din când în când pe copil. Uneori mai intens, alteori mai puțin intens. Să ținem minte că atunci când zicem, fie cu voce tare, fie în gând „Nu te mai suport!”, este acea furie înăscută din amalgamul de ciudă, frustrare și teamă. Mecanismul care duce la furie față de copil este acela prin care ei ne apasă butoanele. În zilele în care cupa noastră este goală de afecțiune, în care nevoile noastre de femei nu sunt îndeplinite, iar copilul nu se mulțumește cu ceea ce îi oferim, atunci apare ura. Apare din sentimentul nostru de frustrare că „Nimic din ceea ce fac nu e de ajuns!”, că „Dau o groază și nu primesc nimic înapoi!” sau „Ce ți-am făcut eu ție de te porți așa cu mine?” Toate acestea sunt sentimente vechi, din copilărie. Cu toții am avut un frate, o sora, un verișor, un părinte sau un bunic pentru care ne simțeam responsabili, mai mult decât ar fi trebuit pentru vârsta noastră. Iar acea responsabilitate exagerată a lăsat răni în suflet, care sunt răscolite atunci când copilul nostru se comportă dificil. Iar ura care apare în relația cu copilul nostru este de fapt ura noastră veche și neexprimată în copilărie în relația care ne-a împovărat atunci. Și în care nu ne-am exprimat revolta!

TOTUL DESPRE MAME: Ce le sfătuiești pe mame să facă cu evantaiul de sentimente negative legate copil – antipatie, iritare? Să caute mamele vindecarea de ură față de ce au mai de preț pe lume sau să lase să treacă sentimentul de la sine?
Otilia Mantelers: Eu le sfătuiesc să înceapă să povestească cu alte mame, cu o persoană de încredere despre ceea ce simt față de copilul lor. Să roage acea persoană să le asculte fără să le judece că simt ură, antipatie, iritare. Să le asculte cu compasiune, cu simplul scop de a le ajuta să își elibereze ura și durerea din spatele urii. Există un instrument de ascultare terapeutică pe care eu îl promovez de ceva vreme la noi în țară, listening partenership (LP, parteneriat în ascultare), de la Hand in Hand Parenting. Ascultarea cu empatie și căldură presupune ca atenția celui care asculta să fie folosita 100% în interacțiunea cu mine, cea care își spune povestea. Aceasta ascultare duce la conectare profundă, care scaldă creierul emoțional, sistemul limbic, permițându-i să simtă oceanul tumultuos al durerilor înăbușite până atunci. Iar în cadrul acestei conectări eu îmi găsesc curajul de a scoate la suprafață durerile, una câte una. Fiindcă nu mă mai simt singură și fiindcă mă simt în siguranță.
Nu, nu cred că ura trece de la sine, ea trebuie vindecată prin povestire și retrăirea experiențelor trecute. Dacă nu o vindecăm, cel mult uităm de ea acoperind-o cu încă un strat de praf. Ascultarea însă produce ceva miraculos în mintea persoanei care este ascultată: în timp ce îmi spun povestea, partea emoțională a creierului retrăiește și plânge sau râde sau se înfurie, eliberând fizic durerea, iar partea rațională a creierului reanalizează întâmplarea din trecut legată de ură, o înțelege și o integrează.

TOTUL DESPRE MAME: Cum se produce vindecarea?
Otilia Mantelers: Vindecarea are loc prin actul sacru de a-ți spune povestea legată de ura pe care a activat-o interacțiunea cu copilul tău. Fiindcă, așa cum spune Gaspar Gyorgy deseori, atunci când ne spunem și ne asumăm povestea vieții, nu mai suntem conduși de trecut, ci suntem mindful și ne construim noi prezentul.

Atunci când îți spui povestea fiind profund conectat la cel care te ascultă, retrăind o întâmplare, au loc tot felul de procese fizice în starea asta minunată de intimitate: râzi, plângi, tremuri de teamă, transpiri, mergi alert, gesticulezi visceral, vorbești sacadat, țipi. Toate aceste mecanisme ajută la descarcărea unei emoții vechi, în cazul de față, aceea de ură. Așadar, vindecarea emoției vechi de ură (de fapt, a oricărei suferințe mai vechi) are aceste două componente: cea de istorisire a întâmplării trecute într-o stare de conectare cu cineva drag și de încredere pe de o parte, și cea de eliberare fizică a durerii pe de cealaltă parte.

TOTUL DESPRE MAME: Îi spui sau nu copilului că ai simțit ură?
Otilia Mantelers: Deși încurajez sinceritatea în relația cu copilul, nu i-aș spune că am simțit sau simt ură față de el. Fiindcă este prea dureros pentru el și nu știe ce să facă cu aceste emoții ale mele. Este bine ca emoțiile grele să le povestim și să le eliberăm cu un alt adult, al cărui cortex prefrontal este matur și știe să primească trăirile mele, fără să se identifice sau să se sperie de ele. Un copil s-ar speria dacă i-as zice că l-am urât, fiindca s-ar întreba ce este în neregulă cu el de trezește în mami atâta ură.

Dacă însă i-am spus: „Nu te mai suport!” (care implica o formă ușoară de furie), îmi cer scuze față de el și îi explic că am urlat nu din vina lui, ci din cauză că am avut o zi plină și nu mi-am încărcat bateriile. Aș evita să îi spun că țip din cauza lui, fiindcă realitatea este alta. Țip din cauza butoanelor pe care el le-a apăsat în interacțiunea cu mine. Butoane care au în spate răni vechi, din copilăria mea.

TOTUL DESPRE MAME: Ce facem cu rușinea de a mărturisi că „Da, în perioada x mi-am urât copilul pentru că…”
Otilia Mantelers: Noi am fost educați de mici să credem că ura este un sentiment josnic și că, dacă o simțim, suntem niște oameni răi. Iar când ni se comunică sentimentul că suntem oameni răi, ni se instalează automat rușinea. Rusinea că nu suntem ok. Deja avem de eliberat două emoții acum: cea de rușine că simțim ură si apoi ura în sine!

Felul în care eu eliberez rușinea în listening partnership este de multe ori prin… râs! Îmi rog partenera să îmi zică pe un ton șugubăț: „Vai, Otilia, o femeie așa simpatică și bună ca tine simte ură? Nu mă așteptam la asta din partea ta!” sau „Doamnelor și domnlor, Otilia urăște! Vă vine să credeți? Otilia cu zâmbetul acela drăgălaș al ei?” Iar eu, de cele mai multe ori, râd, iar râsul descarcă rușinea! Alteori, pentru a elibera rușinea că urăsc, încerc să îmi reamintesc o întâmplare când uram. Să zicem că îl uram pe frațiorul meu mai mic. Iar părinții mă certau că simțeam asta. Și atunci, în mine, s-a instalat rușinea. Pentru a elibera rușinea, încerc să mă revolt cu persoana care mă ascultă și să joc un joc de rol cu mama sau cu tata zicându-le cu putere: „Eu sunt un copil bun! Da, îmi urăsc frațiorul acum, mâine îl iubesc! E absolut normal! NU îmi zici tu mie ce să simt! Nu ai dreptul să mă faci să mă simt rușinată!”

TOTUL DESPRE MAME: Otilia, tu ai trăit acest sentiment față de unul din copii tăi? Cum a fost această experiență?
Otilia Mantelers: Da! Am trăit ură față de toți copiii mei. Sunt sigură că nu o să mă opresc din a o retrăi, fiindcă am un rezervor uriaș de emoții vechi de ură neexprimată în copilărie la momentele în care ea s-a instalat în amigdala mea, adică în partea de creier emoțional care adăpoșteste emoțiile vechi și noi. De cele mai multe ori, emoția de ură mi se activează când doi copii de-ai mei intră în conflict. Atunci am tendința să îi țin partea celui mic și să îl urăsc pe cel mare (noi zicem că ne enervăm pe cel mare, dar de fapt, emoția este de ură). Această ură pe care o simt față de cel mare este de cele mai multe ori ura mea veche pe fratele meu, care nu a fost eliberată în relația cu el sau cu părinții mei și a rămas acolo în amigdală, la foc mocnit. Iar când copiii mei se ceartă, această ură este adusă la suprafață!

Prima oară când am simțit ură față de băiețelul meu Yuri am rămas stupefiată! Fiindcă mă știam drept o persoană caldă și bună și religioasă. Eu îmi reprimam ura din cauza religiei. Apoi citind mai multe, mi-am permis să o simt. Iar în procesul de terapie și apoi de listening partenership mi-am permis să simt orice. Fiindcă persoana care mă ascultă nu mă judecă, ba dimpotrivă, îmi spune că sunt o persoană bună, chiar dacă simt ură! Și senzația de siguranță pe care mi-o dă expresia: „Ești o persoană bună!”, mă ajută să îmi plâng ura cea veche și durerea cauzată de ea. Mă ajută să mă întorc la copiii mei cu mintea limpede și mai goală de emoții furtunoase!

Așadar, dragii mei, nu vă sfiiți să simtiți ură! Nu vă rușinați că o aveți!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa