TDM: Cum ne descurcăm cu presiunea internă?
Speranța Farca: Aici lucrurile stau ceva mai complicat, deoarece ne putem confrunta cu multe stadii ale vinovăției în care aceasta să fie doar parțial elaborată. Dorința de evoluție și schimbare însă este foarte puternică atunci când ne confruntăm cu greșeli ale noastre care îi produc suferință copilului.
Dacă este vorba despre o legătură de vinovăție transmisă transgenerațional de către părinții noștri putem simți presiunea predării acestei moșteniri spre copilul nostru. Aici doar creșterea noastră pentru a depăși stadiile dependenței ne poate ajuta.
Dacă este vorba despre o învinovățire a părinților noștri care s-a întors spre noi înșine în autoînvinovățire, leacul este cel din rugăciune: „iertarea greșiților noștri” care condiționează propria noastră iertare.
Dacă imaginea idealizată a „mamei perfecte” este cea care nu permite naturalețea unei relații vii, atunci renunțarea la ea ne va perminte să ne bucurăm de copilul nostru așa cum este el.
Dacă nevoia de control ne dă de furcă, poate este necesară o confruntare cu spaimele noastre mai profunde.
Dacă ne îngrijorează un rău imaginat pe care îl proiectăm în viitorul real al copilului este vorba despre un rest al gândirii magice descris de Creangă în jelirea anticipată a mamei care se gândește că drobul de sare, căzând, i-ar putea omorî copilul. Putem fi vinovate de fapte, nu și de gândurile noastre, oricât de sumbre căci „nimeni nu poate fi pedepsit pentru ceea ce are în inconștient”, ne spune generos Freud.
Indiferent de situație, dacă vinovăția nu este utilizată corect și ne face mai mult rău decât bine, atunci calea este una a elaborării de sine, a creșterii afective.
TDM: Există vreo mamă „perfectă” în această lume?
Speranța Farca: Și da și ba!
TDM: Cum așa?
Speranța Farca: „Ba” pentru că perfecțiunea este un ideal, iar cea mai importantă calitate umană este chiar „nedesăvârșirea” după cum spune Pico della Mirandola, căci aceasta îi permite omului evoluția și adaptarea. Doar cu o mamă imperfectă copilul își poate permite să fie și el imperfect, să evolueze, să devină, să-și construiască propriul lui ideal pe care să se străduiască în van să-l atingă. Cu o mamă care s-ar crede perfectă, copilul nu s-ar putea vedea decât un mostru, o perfecțiune negativă a ei, o oglindire fără viață asemeni feței lui Narcis din unda lacului.
„Da” pentru că orice mamă este perfectă pentru copilul ei, este și cea mai rea și cea mai bună mamă pe care el o are. Este perfectă prin coerența cu sine, prin faptul că se schimbă, dar rămâne recognoscibilă și ofertantă. Doar brațele mamei care a născut îi pot aminti copilului de uterul în care a fost; doar laptele ei poate aduce o substanță similară cu cea pe care o primea ombilical. Mama care ceartă copilul se urâțește groaznic, dar trăsăturile ei păstrează izul mamei care alină. Abia mama care simte că nu mai poate înțelege frustrarea copilului epuizat de neputințe și de interdicții. Mama care ar vrea să fugă, să mai fie măcar o oră liberă îi înțelege copilului panica de a rămâne fără ea și abia acum îl poate ajuta să-și formeze treptat capacitatea de a fi și singur. Doar mama scoasă din minți a unui adolescent poate înțelege cât de explozivă este coexistența unor nevoi contrare: de a fi mic și protejat, de a fi mare și independent.
Perfecțiunea mamei constă în capacitatea acesteia de a se potrivi cu nevoile copilului fie prin similitudine pentru a înțelege, fie prin complementaritate pentru a-l susține.
TDM: A fi empatice cu noi însene, blânde și iertatoare, ar fi suficient pentru a începe procesul de vindecare de vinovăție?
Speranța Farca: Atunci când ne simțim vinovate ca mame nu de autoiertare și autoînțelegere pare că avem nevoie, ci de pedeapsă! Ne considerăm cele mai rele mame din lume și spunem tuturor aceasta pentru ca alții să ne umilească, iar prin agresiunea externă să ne salveze de la autoflagelare. Evident că și găsim „binevoitori” care să preia acest rol! Este și aceasta o cale, dar doar paliativă, vindecarea ar însemna creșterea afectivă spre dezlegare și independență, ceea ce nu e simplu deloc.
În generațiile actuale de mămici s-a produs o mutație care pune o presiune mare. Până acum adulții făceau corp comun, iar copilul trebuia să crească pentru a avea acces la considerație veritabilă. Acum însă, mamele fac corp comun cu copiii cu care se identifică și se împotrivesc mamelor lor. Cum să fii mamă din poziția copilului frustrat? Cum să nu te învinovățești ca mamă, când singurul reper în mămicie este „cum să nu fii ca mama proprie”?
Cine spune că doar copiii cresc? Iată că și mamele au nevoie să crească afectiv și să se desprindă de mamele lor și nu ne putem aștepta ca acest proces să se petreacă magic, peste noapte, căci tocmai despre dezvrăjire este vorba, despre asumarea unui fel de a fi imperfect, dar al nostru. Sigur că avem modele culturale pentru mămicie și bineînțeles că mama noastră este și ea un reper, dar noi nu suntem nici copilul nostru pe care avem nevoie să-l creștem mai bine decât am fost noi crescute și nu suntem nici mama noastră sau opusul ei. Așa cum suntem oameni în felul nostru, cu caracteristicile noastre, așa cum aderăm profesional la un domeniu în care ajungem să ne exprimăm noi înșine dincolo de teoriile deja existente, tot așa putem fi și mame fără a ne limita la parafrazarea dilemei hamletiene „a fi ca…” sau „a nu fi ca…”.
În cele din urmă este vorba despre dificultățile inerente asumării unui rol nou, care până la urmă ajunge să ne vină mănușă până când toată strădania noastră se va dovedi a fi contestabilă de către copiii noștri ajunși părinți… E o lege a transmiterii, desprinderii și devenirii.
Ne-ar ajuta dacă am privi mămicia nu ca pe o construcție cu ținte și cu program, ci ca pe o devenire afectivă în care accentul cade pe „aici și acum”, pe bucuria de a fi împreună cu copiii noștri.
TDM: Cum pot ajuta cei din jur – partener, bunici, colegi de muncă – această vindecare?
Speranța Farca: Părinții copilului sunt împreună în acest proces de creștere afectivă, iar susținerea reciprocă este neprețuită. Ei s-au mai confruntat cu o asumare de rol, acela de parteneri ai cuplului, iar acum trebuie doar să-și redefinească relația în funcție de fiecare dintre copii, la fiecare vârstă a acestora. La început este mai dificil căci proaspeții părinți par dispuși la un efort mare de a se centra în jurul copilului nou-născut, convinși că totul va trece ca un guturai, și vor reveni la vechile obișnuințe… Or, cum asta nu se mai întâmplă, e nevoie de o redefinire de sine mai profundă, cu renunțări și reorganizări care generează stări de autoprotecție și fantasme de agresivitate în raport cu care apar inevitabil vinovății.
Părinții reușesc să învețe cum să trăiască și ei cu copilul fără a se neglija, iar mai apoi descoperă că viața este mai consistentă și mai ofertantă de când sunt părinți. În acest stadiu nu se poate ajunge decât împreună.
Comunitatea din jurul familiei are și ea un rol important de susținere pentru ca mama să nu se simtă singură, să nu se simtă bizară cu toate sentimentele noi pe care le experimentează. Din păcate și aici este o problemă, căci comunitățile sătești, așezate prin vârsta lor veche, s-au dizolvat. Au apărut comunități noi, dar unele dintre ele păcătuiesc prin tinerețe, adică sunt nesigure și nu permit o varietate prea mare de manifestare maternă. Am văzut și comunități care în loc să susțină mămici, susțin idei în funcție de care evaluează. Or, ideile, oricât de bune și întemeiate ar fi, nu pot să devină criterii de judecată. Ideile ar trebui să susțină mamele și nu invers, căci ele doar reflectă opțiunea personală și nu garantează în niciun caz buna mămicie.
Aici pot da un exemplu concret: ideea alăptării este, în sine, minunată, iar eu personal am susținut-o încă din vremea când nu se vorbea prea mult despre aceasta. Dar ce putem spune despre situațiile în care o mamă își alăptează copilul la sân absorbită în gânduri care nu-l privesc, iar o alta își ține copilul în brațe, îi dă lapte din biberon și îl privește cu dragoste? Este aceasta un criteriu de judecată? Cui folosește această evaluare? De aceasta au nevoie mămicile?
Cu toții ne-am putea ajuta să trecem de stadiul vinovăției devenind mai responsabili, încercând să nu mai judecăm în termenii „Scufiței roșii” de bine și de rău. Nu calea pe care o alegem (sau care ne alege) este cea care contează, ci felul în care parcurgem împreună cu copilul acest drum. Prea adesea auzim atotsuficientul narcisic „trebuie” și împărțirea atotscientă în „așa DA!, așa NU!” ca într-o gazetă de perete pionierească.
Comunitatea este neprețuită în susținerea mamelor dacă e capabilă să integreze necondiționat mămici diverse indiferent de opțiunile și alegerile lor, căci nu de judecată e nevoie, ci de susținere și apartenență. Totodată, comunitatea ar putea să aibă onestitatea de a nu condiționa apartenența de militarea pentru diverse idei, oricât de bune ar fi ele, căci mămicile au deja destulă treabă și destule griji și nu ar fi corectă o astfel de cerință.
TDM: Ne puteți face recomandari de cărți a căror lectură ar putea ajuta mamele să primească susținerea de care au nevoie?
Speranța Farca: Deja știți că docta mea recomandare este „nicio recomandare”! Am să trec totuși de aceasta, îndemnând mămicile să citească acei autori care reușesc să exprime ceea ce simt și ele, să selecteze cărțile cu care se aseamănă. Atunci când în aceste cărți apar lecții de bună practică sau învinovățiri, mamele cititoare pot înțelege că nu despre ele este vorba, ci despre scriitorul însuși.
Pentru exemplificare am să vă fac o mărturisire din postura scriitoarei: toate cărțile mele mi-au folosit pentru autosusținere, căci, dacă m-aș fi considerat o „mamă bună” instinctual, nu mi-aș fi pus intelectual toate acele probleme. Mi-aș fi dorit să fiu și eu asemeni multor mame pe care le admir și care fac cu naturalețe ceea ce mie îmi iese abia după îndelungi analize și sondări de inconștient. Nu vreau să generalizez băgând în această categorie și alți autori de cărți de parenting, dar despre mine pot spune că m-a mânat să scriu spaima de propria mea incompetență maternă.
Nu v-o spun aceasta pentru a-mi demola cărțile, ci pentru a impulsiona dezidealizarea, căci menirea lor reală este de a-și ajuta cititoarele să se audă mai bine pe sine, să-și asculte copiii și să aibă curajul asumării responsabilității, dar și seninătatea de a nu-și face probleme doar pentru că „specialiștii” spun că ar fi.
Putem citi ori ce ne face plăcere, dar nu putem găsi în cărți răspunsul la problemele cu care ne confruntăm căci doar noi înșin suntem autorii vieții noastre și coautori ai relației cu copiii noștri.
Dr. Speranţa Farca este psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, conferențiar universitar dr. la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universității Naționale de Arte, București. Este autoare a mai multor cărți pentru părinți dintre care, ultimele sunt: „Independența copilului” și „Venirea pe lume a copilului” (ambele e-book, publicate pe iTunes). Aici puteţi citi o selecţie de articole semnate de dr. Speranţa Farca despre copii, părinţi şi relaţia complexă dintre ei.
Aici puteți citi un inteviu cu Dr. Speranța Farca despre tabuurile dintre părinți și copii: nuditate, cosleeping, alăptare extinsă, divorț, moarte.
Foto: Fotografii de familie
