Stiluri de parenting: Tu ce fel de părinte ești?

parinte

Fiul tău te anunţă ca la ultimele evaluări a avut rezultate dezastruoase. Care este reacţia ta?

Îi interzici să mai iasă afară din casă şi să mai aibă acces la internet? Mergi la şcoală să discuţi cu profesorii? Îl sfătuieşti să încerce să se descurce mai bine pe viitor? Îi propui un plan pentru a-şi îmbunătăţi rezultatele? Sau abia că ai auzit ce ţi-a spus copilul, preocupată fiind de proiectul pe care trebuie să îl predai la timp? Fiecare din aceste reacţii spune câte ceva despre stilul tău de a-ţi creşte copilul.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Vino la întâlnirea cu dr. Laura Markham, din 13 mai 2017, și află cum poți deveni părintele blând de care copilul tău are nevoie sau cum îți poți ajuta copilul să devină un adult inteligent emoțional. Detalii AICI.

Parentingul între dragoste şi control

Diana Baumrind este unul dintre primii psihologi care în anii ‘60 a cercetat stilurile de creştere copiilor în familie. Ea a avut în vedere două calităţi principale manifestate de părinţi în relaţia cu propriii lor copii: dragostea (în sensul de căldură, susţinere a copilului) şi controlul (în sensul de limite puse sau cerinţe adresate copilului). Pornind de la aceste două dimensiuni, Baumrind a concluzionat că există patru stiluri de parenting întâlnite în majoritatea familiilor: autoritar, suportiv, permisiv şi neglijent.

Părintele autoritar

“Te îmbraci cum spun eu, nu cum vrei tu!”, “Îţi strângi imediat lucrurile! De ce? Pentru că aşa spun eu”, sunt replici tipice pentru părintele autoritar. Acesta oferă foarte puţin sau chiar deloc la capitolul dragoste, în schimb exercită un control foarte mare asupra copilului. Părintele autoritar are aşteptări foarte ridicate din partea copilului, îi cere să respecte regulile şi nu îi oferă niciodată explicaţii pentru ceea ce îi cere. Pentru un astfel de părinte regulile sunt mai importante decât relaţia.  Apelează la recompense negative şi la pedepse, inclusiv corporale şi manifestă un nivel crescut al ostilităţii verbale şi strategii de disciplină neraţionale.

Acest stil de parenting îl ajută pe copil să fie ordonat şi disciplinat, să aibă limite şi să le respecte. Laura Markham (în cartea Părinţi liniştiţi, copii fericiţi. Cum să înlocuim ţipetele cu conectarea”) atenţionează că stilul autoritar îi face pe copii mai vulnerabili la presiunea grupului de prieteni, deoarece nu au fost obişnuiţi să gândească singuri şi să îşi asume responsabilitatea. Mai mult, lipsindu-le dragostea părinţilor, o vor căuta în cele mai nepotrivite moduri.

Părintele permisiv

Acesta oferă sprijin şi afecţiune, dar nu pune nici un fel de limite copilului şi nu are nici un fel de aşteptări de la el. Este indulgent şi preferă să fie “prieten” mai degrabă decât părinte în adevăratul sens pentru cel mic. Acest tip de parenting ajută copilul să îşi creeze propria personalitate şi propria individualitate. De asemenea, contribuie la creşterea creativităţii celui mic. Minusurile stilului permisiv constau în faptul că, în lipsa limitelor, copilul va avea probleme în a înţelege şi respecta regulile. Mai mult, copilul nu este învăţat să facă faţă nefericirii, emoţiilor negative şi va avea o rezilienţă scăzută şi o toleranţă scăzută la frustrare.

Recomandări



Stilul parental neglijent

Acesta constă în a-l lipsi pe copil atât de dragoste cât şi de limite. Aceşti părinţi sunt preocupaţi doar de propria persoană. Comunică puţin şi sunt emoţional detaşaţi de copilul lor. Sunt aproape absenţi din viaţa celui mic şi singurele momente în care pot interveni sunt atunci când copilul “intră în bucluc”. Stilul neglijent se întâlneşte la persoanele consumatoare de alcool sau droguri, precum şi la persoanele narcisiste. Laura Markham este de părere că în zilele noastre acest tip de parenting este din ce în ce mai predominant, mai ales în cazul părinţilor preocupaţi de viaţa profesională, care îşi scaldă copiii în bani, în loc de atenţie. Parentingul neglijent îl face pe copil să se simtă ca o povară pentru părinte. Mai mult, el poate deveni insensibil, rigid şi indiferent la adresa celorlalţi, aşa cum au fost şi părinţii lui cu el.

Părintele suportiv (numit şi “empatic cu limite” sau “competent”)

Vorbim despre  acel părinte care îi oferă copilului atât dragoste cât şi limite clar stabilite. Adică are aşteptări la fel de mari ca un părinte autoritar, dar oferă susţinere la fel de multă ca un părinte permisiv. Aşteptările sunt realiste, comunicarea este deschisă, părinţii sunt implicaţi în viaţa copiilor şi le ascultă punctul de vedere.  Mai mult, limitele sunt stabilite de comun acord cu copilul, iar părintele oferă îndrumare copilului în dificultăţile pe care le întâmpină. Copiii crescuţi în stil suportiv sunt independenţi, responsabili, respectuoşi şi agreabili.

Parenting condiţionat versus necondiţionat

Susţinerea şi controlul copiilor nu sunt singurele aspecte avute în vedere atunci când se discută despre stilurile de parenting. În zilele noastre, specialistul în educaţie Alfie Konh face distincţia între parenting condiţionat şi parenting necondiţionat. În lucrarea Parenting necondiţionat. De la recompense şi pedepse la iubire şi înţelegere”, el explică că stilul de parenting condiţionat se centrează pe comportamentul copilului, pe ceea ce este convenabil pentru părinţi, nu pe nevoia reală a copilului. “Dacă nu înveţi bine, nu îţi iau o tabletă nouă”, sună o replică a unui adult care îşi creşte copilul prin parenting condiţionat.

Premisa de la care se porneşte în acest tip de parenting este aceea că natura umană este rea, copilul trebuie educat prin pedepse şi recompense, iar dragostea părintească este un privilegiu pe care copilul trebuie să îl câştige prin comportamentul său. De cealaltă parte, parentingul necondiţionat pleacă de la premisa că dragostea părintească este un dar, copilul este iubit pentru ceea ce este el, nu pentru ceea ce face.

Mai mult, acest tip de parenting se raportează la copil ca un întreg, şi nu doar la comportamentul copilului. Părinţii care îşi cresc copiii printr-un parenting necondiţionat oferă afecţiune fără limite şi restricţii, dar nu înseamnă că le vor permite orice sau că le vor îndeplini toate dorinţele.  În plus, este încurajată autonomia şi dreptul copilului de a face alegeri şi de a lua decizii.