Tabuurile din relaţia părinţi-copii: nuditate, co-sleeping, alăptare extinsă, divorț și altele

Tabuuri copii parinti Speranta Farca Totul despre mame

De vorbă cu dr. Speranța Farca despre nuditate, co-sleeping, alăptare extinsă, divorț și alte tabuuri din relația părinți-copii

Poate că le-am moștenit de la generațiile anterioare, poate că țin de cultura timpului și a locului în care ne-am născut, poate că sunt firești și ne ancorează în lumea în care trăim, poate că sunt dăunătoare: este vorba de tabuurile pe care le are orice părinte în relația cu copilul său.

Am stat de vorbă cu dr. Speranța Farca, psihanalist specializat în relația mamă-copil, despre aceste zone secrete ale vieții noastre și am încercat să obținem niște răspunsuri. Lectură plăcută!

TOTUL DESPRE MAME: Există în relația cu copiii noștri câteva teme pe care nu avem curaj să le discutăm cu nimeni. Le-aș numi tabuuri și aș vrea să ne ajutați să le dezlegăm misterul, să aflăm dacă ceea ce simțim sau credem despre aceste subiecte delicate este în limitele normalității și să ne clarificăm întrebări pe care nu avem cui să le adresăm.

Dr. Speranța Farca: Înainte de a vă răspunde, am nevoie de a explica felul în care văd eu tabuurile. Tabuurile veritabile sunt cele care apără valorile noastre fundamentale, sacre, fără de care nu am putea avea o viață spirituală. Ele diferă de la o cultură la alta și de la o etapă de dezvoltare la alta, dar au un fundament general uman. Evident că și vorbirea despre tabuuri nu se poate face oricum, e nevoie de respect, înțelegere și disponibilitate pentru aceasta.

În vremurile noastre ne confruntăm însă tot mai mult cu tentația desacralizării multor valori pentru instaurarea unor idei adesea efemere, uneori chiar caraghioase sau patologice. Nu cred că putem supraviețui sufletește într-o lume în care nu mai avem lucruri sfinte, așa că tabuurile care le apără îmi par importante. Ce-i drept, atunci când mai multe civilizații vin în contact, tabuurile uneia sunt derizorii pentru celelalte și e firesc să fie așa. Tot firesc este și ca adolescenții să rupă vălul tabuurilor unor vârste vechi pentru a și le putea însuși pe cele adulte. Interdicțiile de vorbire despre subiectele tabu (sacre) cred că vin din faptul că nu știm cum să le abordăm.

E posibil să fi preluat perplexitatea, spaima, îngrijorarea, încurcătura și interdicția părinților care poate nu ne-au putut răspunde firesc întrebărilor noastre de copii. Poate că acest firesc ar fi de recuperat în relația cu copiii noștri.

TOTUL DESPRE MAME: Aș începe cu tabuul mamei care nu își iubește copiii la fel de mult. Există mame care simt, deși le-ar fi rușine să recunoască și față de ele însele, că își iubesc unul dintre copii mai mult (sau mai puțin) decât pe ceilalți. Fie că a fost primul, fie că e cel mai mic, fie pentru că a fost mai bolnăvicios în copilărie, sau, dimpotrivă, foarte independent. Toată lumea spune că o mamă nu poate face diferențe între copiii săi, că îi iubește pe toți la fel de mult. Este totuși normal ca o mamă să simtă că este mai apropiată de unul dintre copii, că îl preferă, că îl iubește mai mult?

Dr. Speranța Farca: Iubirea mamei pentru copiii ei este sacră, deci se află sub protecția unui tabu sănătos. Pentru „Toma necredinciosul”, însă, voi aduce și o demonstrație logică: copilul își începe viața în corpul mamei care, pentru a-i permite dezvoltarea, trebuie să se modifice profund. Nimeni nu ar putea supraviețui unor modificări corporale similare cu cele petrecute în sarcină dacă ele s-ar petrece într-un alt context. Organic, oricărei femei îi este mult mai ușor să elimine „intrusul” decât să se transforme total. Totuși, dacă mama îi permite copilului viețuirea intrauterină înseamnă că îl iubește mai mult decât se iubește pe sine. Deci orice mama își iubește copiii, chiar mamele care nu și-i pot asuma, care îi abandonează, și ele și-i iubesc. Nu iubirea bazală, fundamentală este problema, ci alte aspecte pot să blocheze, în anumite momente, relația mamei cu un anumit copil al ei.

De pildă, o mamă care abia a născut se va dedica afectiv bebelușului, perioadă în care îi poate simți ca deranjanți pe ceilalți copii ai ei. De asemenea, o mamă care nu este susținută, care a trăit situații de abandon, care nu a fost suficient respectată și înțeleasă, nu va putea să se ofere îngrijire constantă și echilibrată copiilor ei, chiar dacă ar face eforturi imense. Alte blocaje pot fi date de interferențele iubirii mamei cu proiecțiile pe care le facem spontan asupra celor apropiați. Adesea, copilul este mai mult decât un simplu copil, el pare să ogoiască toate spaimele adultului și să încarneze toate persoanele semnificative din viața acestuia. Așa că nu e de mirare că mama vede cum copilul ei seamană cu „cine îi este cel mai urât” (după cum ne spune Dan Lungu în „Sunt o babă comunistă”), cu soacra, cu fratele uzurpator, cu mătușa răutăcioasă, cu fostul soț agresiv… Iubirea mamei e complicată de proiecții, de așteptări, de experiențe personale, uneori poate fi blocată temporar sau definitiv, dar ea există întotdeauna.

Nuditatea părinților

TOTUL DESPRE MAME: Un alt tabu al relației dintre părinți și copii este legat de nuditate și de zonele intime. Mai ales între părinții și copiii de sex diferit, vine o vreme când părinții simt nevoia să cenzureze, să limiteze atingerile, mângâierile și dovezile de afecțiune. Uneori, inițiativa este a copilului, care începe să nu mai vrea să fie luat în brațe, pupat, gâdilat, care începe să își reclame intimitatea.

Cum ar trebui să procedăm la modul ideal? De la ce vârstă ar trebui să începem să le explicăm copiilor că zonele intime nu pot fi atinse decât de ei, că tandrețea și iubirea trebuie să caute modalități de manifestare mai discrete? Îi lăsăm pe ei să își ceară dreptul la intimitate sau luăm noi inițiativa?

Dr. Speranța Farca: Corpul și spațiul vital al omului se află și ele sub un tabu sănătos care menține separația și independența. Aici cu toții suntem dotați pentru a ne apăra intimitatea și pentru a o respecta pe a altuia. În mediul social, regulile de politețe sunt cele care ne asigură, iar acasă, în familie, iubirea și respectul sunt cele care ne oferă indicii pentru distanțele care se schimbă în funcție de vârsta copilului.

La începutul vieții sale copilul se află nedistins de mamă. Nașterea aduce o separare fizică, dar nu și una psihică, așa că unitatea cu mama continuă. Totuși, încă de la început, mama tratează corpul copilului cu respect și cu o minimă distanță. Astfel, deși ea se ocupă de corpul copilului ca și cum ar fi al ei, are grijă să-i comunice tot ce îi face și să evite manipulările care nu-i plac.

Pe măsură ce, treptat, copilul își ia în stăpânire corpul, mama învață să se retragă cu respect și să se relocalizeze doar în corpul propriu. Totul se petrece treptat, de la sine, în susținerea dezvoltării copilului spre independență. Bineînțeles că uneori copilul trebuie să lupte pentru drepturile sale și să fie vigilent când se produc încălcări. De pildă, un sugar de câteva luni nu va suge dacă nu vrea, orice ar face mama, un copil de 6 luni se va lupta pentru linguriță chiar dacă nu știe să-și nimerească gurița cu ea, un preșcolar își va șterge obrazul pupat zgomotos, iar un adolescent va dori să-și stabilească singur programul.

Cel mai adesea, reglajul distanțelor necesare se petrece de la sine în familie, acolo însă unde părinții nu evoluează odată cu copilul și rămân cantonați în vârste mai mici nu ne miră manifestările pasionale, rupturile furtunoase, certurile acerbe, încăpățânările, atitudinile de frondă și reacțiile autodistructive.

Dormim împreună cu copiii noștri?

TOTUL DESPRE MAME: Conceptul de co-sleeping este destul de controversat în partea noastră de lume și în timpurile noastre. Pentru că dormitul întregii familii în același pat și-a pierdut din firesc, pare astăzi un act exotic, excentric și chiar periculos. Cea mai simplă acuzație care îi este adusă co-sleepingului este aceea ca ar distruge relația partenerilor de cuplu. Cum pot părinții să păstreze intimitatea și o bună relație afectivă atunci când dorm cu copilul? Este posibil ca ei să continue să aibă o viață intimă împlinită și să se simtă în continuare ca un cuplu de îndrăgostiți?

Dr. Speranța Farca: Aici avem de-a face cu două aspecte diferite în aceeași întrebare. Cred că tabuul care susține ideea copilului care doarme singur și care e hrănit după program este instaurat de pediatrii generației trecute care tocmai dărâmau vechile credințe pentru a instaura industrialismul. În acest caz, pentru ca mama să fie recuperată cât mai repede ca om al muncii, este mai bine să nu doarmă cu copilul și să nu-l alăpteze sau, dacă o face, să aibă grijă ca totul să fie mecanic. Industrialismul ne-a sporit speranța de viață și ne-a adus multe beneficii, dar, din perspectiva relațiilor umane și mai ales a relației mamă-copil, a fost o catastrofă după care sper să ne revenim.

Industrialismul a distrus tabuul sub care se afla relația mamă-copil și a intenționat tratarea mecanizată a copiilor, desacralizând devenirea lor. Revenirea la normalitate ar presupune ca mamele să devină surde la bruiajele din mediu, la specialiștii atotștiutori, la cărțile docte pentru a-și auzi copilul și intuițiile proprii. O mamă nu are nevoie de specialiști pentru a-și crește copilul, are nevoie de încredere în ea însăși și în forța vitală a copilului său. De aceea, fiecare mamă știe ce e mai bine pentru sine și asta se aplică doar individual. Dacă pentru o mamă este mai bine să doarmă cu copilul ei, nu înseamnă că așa ar trebui să facă orice mamă, sau că o altă abordare ar fi greșită. Dacă mama doarme cu copilul ei până când el vrea un pat separat, nu înseamnă că se opune independenței lui. De asemenea, dacă mama nu doarme cu copilul ei nu înseamnă că nu este o mamă bună.

Tatăl are și el dreptul de a alege cum îi este mai bine.

Un alt aspect al întrebării se referea la un alt tabu, cel care apără intimitatea sexualității părinților față de copii, dar și față de oricine altcineva. Actul sexual presupune o uniune profundă de iubire care îi conferă un înalt grad de sacralitate și, de aceea, tabuul este justificat. La această uniune nu pot participa terți decât cu riscul de a-i arunca în patologie sau de a aduce actul sexual în promiscuu.

Freud, îndrăznind să vorbească despre sexualitate, nu a intenționat desacralizarea actului sexual, ci s-a opus pudibonderiei vremii care arunca sub preș o seamă de blocaje, probleme și patologii. Bineînțeles că le vom spune firesc adevărul copiilor atunci când ne întreabă orice ține de sexualitate, că le vom explica pe înțelesul lor, că ne putem folosi de enciclopedii pentru copii pentru asta unde ne simțim nesiguri. Dar în niciun caz nu le vom arăta direct, nu îi vom implica în vreun fel în viața noastră sexuală oricât de mici ar fi. De asemenea, nu vom recurge la evitări rușinate, la ascunderi excitate sau la glume indecente în prezența lor.

Alăptarea dincolo de bebelușie

TOTUL DESPRE MAME: În România, puțini copii sunt alăptați exclusiv până la șase luni și foarte puțini copii sunt alăptați până la doi sau trei ani. Alăptatul prelungit este un alt tabu al relației dintre părinți și copii. Multe mame nici nu au curajul să recunoască faptul că încă își alăptează copilul mai mare de un an. Majoritatea sunt privite ironic, condescendent sau sunt judecate și acuzate că vor crește copii devianți, slabi sau dependenți de mamă.

Care este adevărul din spatele acestui tabu? Dezvoltă copiii care au fost alăptați prelungit anumite obsesii, complexe sau deviații?

Dr. Speranța Farca: Evident că este un timp potrivit pentru toate: sugarul are nevoie să sugă sânul mamei, iar adultul se presupune că ar trebui să fie înțărcat.

Cum un copil este sugar până la vârsta de trei ani, e normal ca el să sugă până atunci și chiar un pic mai mult. Oricum un copil se înțarcă atunci când nu mai suge nimic, nu e vorba doar de sân.

Se poate observa că instinctul suptului este prelungit și chiar permanentizat de înțărcări brutale sau de probleme de separare, ajungându-se în situația în care avem de a face la tot pasul cu adulți-sugari (fumătorii, dependenții de tot felul, seducătorii, cei cu probleme alimentare și alții asemenea).

În mod paradoxal, doar adulții neînțărcați sperie mamele văzând probleme acolo unde un nu sunt: la un copil de trei ani care suge, la bebelușul care își suge degetul sau care duce la guriță tot ce prinde, la copilul de cinci ani care suge seara biberon cu lapte. Aici raționalizările sunt multiple: va face carii, își va suge degetul și la opt ani, nu se va desprinde de mamă, va rămâne cu traume și altele și mai dihai. Aici avem de a face cu tabuuri personale care țin de problemele noastre pe care ne este mai ușor să le vedem ca „pai” în ochiul copilului, pentru a face abstracție de „bârna proprie”, de parcă ne-am plânge invidioși: „Da’ el de ceeee mai suge și eu nuuuu?”

De asemenea, o mamă care alăptează oferă privitorilor o „imagine icoană” pe care adesea o căutăm îngenuncheați în biserică pentru protecție. Este o imagine regresivă care poate fi respinsă în perioadele când nu putem suporta aducerea aminte a faptului că am fost bebeluși.

Am observat însă și tentația actuală de a forma un tabu în opoziție cu acesta și de a considera ca mamă bună doar pe femeia care alăptează. Am văzut femei rușinate, vinovate, fără stimă de sine pentru că nu puteau alăpta, am văzut și femei ajunse în pragul depresiei chinuindu-se să alăpteze. Evident că relația mamă-copil poate profita de pe urma alăptării, dar asta nu înseamnă că o mamă care nu alăptează nu este o mamă bună.

Prin urmare nu aș judeca mamele după cât alăptează.

Copiii și divorțul părinților

TOTUL DESPRE MAME: Un alt tabu al relației dintre părinți și copii este divorțul. De la ce vârstă și în ce mod le putem explica faptul că mami și tati nu se mai iubesc și se vor despărți? Ce este important să le spunem și ce ar trebui să ținem pentru noi?

Dr. Speranța Farca: Aici de asemenea este vorba despre un tabu funcțional: uniunea parentală este instituție sacră și temelie spirituală pentru devenirea copiilor. În contemporaneitate ne jucăm cu lucruri sfinte fără să evaluăm consecințele pe termen lung și nici nu ne dăm seama cât suntem de infantili.

Divorțul este acceptabil social, dar nu înseamnă că nu este traumatizant pentru noi adulții, dar mai ales pentru copiii cărora li se zguduie chiar fundația. Pentru a crește semeț și liber, un copil are nevoie de stabilitatea relației din care a luat ființă. Anularea căsătoriei părinților este ca o anulare a actului înființării copilului și nu poate să nu-l afecteze. De aceea, eu cred că pentru căsătorie este nevoie de oameni maturi, hotărâți, care se cunosc bine, care se iubesc stabil și știu la ce se angajează. Să zicem că aici se mai pot strecura erori, dar, măcar în momentul asumării aducerii pe lume a unui copil, partenerii ar trebui să fie siguri că „numai moartea îi va putea despărți”. Părinții sunt uniți pentru vecie prin copilul lor, chiar dacă decid să se despartă. Nu cred că oamenii evoluează imprevizibil unul față de celălalt, nu cred în teoria căsătoriei „loz în plic” și nici că nu putem ști cu ce ne pricopsim.

Cred, însă, că mulți oameni ajung în fața altarului și la botez fără a fi suficient de maturi afectiv (maturitate care nu are legătură cu vârsta în ani) și fără a avea conștiința clară a consecințelor alegerii lor. Ne-am obișnuit să alegem ceva și să ne plictisim repede, să facem alegeri pentru demonstrații, să nu construim, să nu reparăm, să nu evoluăm împreună. În ziua de azi ne mulțumim să ne dezvoltăm fizic, intelectual și social, dar nu prea ne preocupă creșterea afectivă și, de aceea, în relații ne purtăm adesea ca niște copii năzuroși pentru care prima opțiune este de „a-și lua jucăriile și de a pleca”. Știu că spunând acestea devin neplăcută în ochii multora, dar îmi asum aceasta de dragul adevărului: copiii nu au nevoie de atenție specială, de mari resurse și de sacrificii, dar au nevoie să crească într-un mediu stabil și echilibrat pe care numai iubirea părinților îl poate crea.

Părerea mea este că aducerea în derizoriu a acestui tabu care se referă la sacralitatea familiei ne va costa sănătatea psihică în viitor, iar generațiile următoare, lipsite de fundament stabil, nu vor mai avea ce construi. Ne tot uităm la lumea „civilizată”, la vestul unde familia simplă este o bizarerie, unde copiii cresc când pe la un părinte, când pe la altul și au frați din numeroasele relații ale acestora. Putem vedea însă și cât de crescută este incidența de boală psihică gravă, cât de rar se mai întâlnește câte un nevrotic-normal „ca tot omul” și cât de mulți psihotici și borderline există. Scuip în sân expiator și zic și eu ca bunica: „Ptiu, ptiu, să fie la ei acolo, maică!”

Între despărțire și împăcare

TOTUL DESPRE MAME: Și, totuși, există multe cupluri care ajung în situația de a nu mai putea continua o relație chinuitoare, angoasantă, umilitoare, fără profunzime. În acest caz, în care relația chiar nu mai funcționează și nimic nu pare s-o mai poată repara, ce este mai bine pentru copil? Să trăiască într-o familie de aparență, dar destrămată în mod fundamental, plină de tensiuni, sau să aibă doi părinți care trăiesc despărțiți, însă au o relație civilizată și, mai ales, sunt mai calmi și mai relaxați în relație cu copilul?

Dr. Speranța Farca: Sigur, relația defectuoasă dintre părinți îi afectează pe copii la fel de mult ca divorțul. Observ însă că se recurge la divorț prea lesne și înainte de a încerca o reparație. Am avut numeroase situații în care mamele au ajuns la mine să-mi ceară ajutor pentru copil când, de fapt, acesta nu făcea altceva decât să semnaleze problemele de cuplu ale părinților. În aceste cazuri le-am propus o terapie de cuplu și toți părinții care au acceptat au descoperit că aveau numeroase resurse pentru a continua satisfăcător și cu iubire relația lor, deși erau în pragul divorțului și aceasta părea unica soluție. Eu nu am făcut nicio magie, ba chiar sunt convinsă că s-ar fi descurcat bine și singuri dacă ar fi întrezărit și o altă opțiune în afara divorțului.

Societatea actuală propune divorțul ca pe un drept și atunci în mintea noastră se acreditează ideea că, dacă tot avem un drept, ar fi păcat să nu facem uz de el. Bineînțeles că pot fi și situații dramatice care nu se mai pot remedia, iar aici părinții, chiar dacă se despart, ar trebui să învețe cum să continue să se ocupe afectiv de copiii lor și să-i susțină.

Din păcate, aici nu mai este un demers natural pentru care să avem intuiții. Chiar mai mult decât atât, părinții devin așa de preocupați de problemele lor încât nu mai găsesc resurse pentru copii (asta în cazul în care nu-i folosesc ca armă unul împotriva celuilalt). Când se recuperează părinții, copiii sunt atât de afectați că ajung de nerecunoscut.

Or fi și divorțuri amiabile și minunate în care părinții își păstrează echilibrul și continuă să se ocupe împreună de copiii lor, numai că eu nu am văzut așa ceva, experiența mea e limitată în acest domeniu.

Unul dintre cele mai puternice tabuuri: moartea

TOTUL DESPRE MAME: Moartea este poate cel mai mare tabu pe care îl avem în relația cu copiii noștri. Cum le vorbim copiilor despre moarte și când putem începe să le explicăm noțiunea de moarte, de dispariție? Niciunul dintre copiii noștri nu va fi ferit de experiența de a pierde pe cineva drag și apropiat. Trebuie să îi ferim de aceste evenimente, să îi ținem la adăpost de suferință, să fabricăm pentru ei povești care ocolesc sau reinterpretează adevărul? Sau e mai onest și mai limpede pentru ei dacă le spunem adevărul pe înțelesul lor?

Dr. Speranța Farca: Tabuul se opune desacralizării și nu vorbirii. E natural să vorbim adevărat, simplu și pe înțelesul copiilor atunci când ei ne cer asta, cât ne-o cer, despre subiectele alese de ei. Dacă ne-am trata morții ca pe niște cadavre aruncabile abia atunci am desacraliza moartea. Or în această privință păstrăm ritualurile de înmormântare care ne ajută spiritual să facem doliul și să avem o relație continuă cu lumea „de dincolo”. Copilul nu trebuie forțat la participare, el știe cel mai bine dacă o poate face sau nu, dar are nevoie să i se explice ce se întâmplă în termeni simpli și fără metafore care ar putea speria.

Nu avem motive să ne ferim de termenul „moarte”, el desemnează cel mai bine starea la care ne referim și nu poate crea confuzii în mintea copilului. Dacă în loc de „moarte” folosim metafore precum „dispariție”, copilul s-ar putea speria ori de câte ori nu o vede pe mama, căci ea a „dispărut” din raza lui vizuală. Dacă spunem „somnul de veci” e posibil ca un copil să fie speriat să adoarmă și ar putea să încerce să-și țină treji și părinții. Nici noi, adulții, nu înțelegem pe deplin moartea și nici nu o suportăm cu adevărat, dar, atât cât putem noi, e bine să încercăm să-i răspundem copilului și să-l securizăm. Să-i tolerăm întrebările prea multe și să-i acceptăm jocurile de-a moartea înțelegând că acestea îl asigură împotriva spaimei.

Civilizația noastră are ritualuri conținătoare pentru corpul morților noștri și asta ne ajută foarte mult. Sunt însă și unele aspecte care rămân în afara ritualului. De pildă, corpul micuț al copilului pierdut în timpul sarcinii, corpul copilului născut mort – pentru ei nu avem niciun ritual și condamnăm mamele să nu aibă șansa unui doliu, să nu dispună de susținere pentru desprindere. Simt că suntem barbari cu aceste mame. Ce fel de civilizație este aceea în care corpurile embrionilor și ale feților sunt aruncate sau incinerate fără niciun ritual, nu sunt la fel de sacre ca ale oricui? Mamele lor nu merită mai mult? Aici cred că mai avem ceva de lucrat cu noi înșine ca societate.

Dr. Speranţa Farca este psihanalist specializat în relaţia mamă-copil, conf. univ. dr. (asociat) la Departamentul pentru Formarea Cadrelor Didactice al UNArte Bucureşti. A publicat volumele Cele patru vârste ale Eului. Cum devenim părinţi (Editura Trei, 2003), Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui (Editura Trei, 2009), Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori (Editura Trei, 2010). În iunie 2012 a lansat ebook-ul Grădiniţa mea favorită care poate fi achiziţionat de pe iTunes şi se adresează părinţilor şi educatorilor. Aici puteţi citi o selecţie de articole semnate de dr. Speranţa Farca despre copii, părinţi şi relaţia complexă dintre ei.

Intră în conversație