Tăcerea nu e mereu de aur

tacere-totul-despre-mame

O pildă scurtă despre tăcere şi strigăte

Am fost întotdeauna un om vorbăreţ, mai ales în copilărie. Aveam mereu ceva de spus, mai mult sau mai puţin important pentru interlocutori, vorbeam vrute şi nevrute şi mi se părea că logoreea este o caracteristică a omului deştept.

Aşa că mă foloseam de orice prilej posibil că să-ncerc să le demonstrez persoanelor cu care intram în contact că pot ajunge şi eu la acel statut mult râvnit de orice puşti.

Pe de altă parte, mă supăram teribil de tare când mi se spunea elegant sau cât se poate de direct să nu mai vorbesc şi aveam senzaţia că, tăcând, voi pierde tocmai accesul la inteligenţă. Ba au fost momente în care am şi ripostat cu acea cutezanţă pe care numai un copil prea plin de ambiţie o poate avea, refuzând cu obstinaţie să-mi salut diriginta care vorbea cu o altă doamnă, din pricină că nu-mi dădea voie decât rareori să spun tocmai acele lucruri care mi se păreau atât de pline de însemnătate, sau ignorându-mi mama, de ciudă că nu-mi ascultase explicaţiile atunci când intenţionasem să-mi fac unul sau mai multe piercing-uri.

Să taci sau să strigi?

Au trecut ceva ani până să-mi dau seama ce înseamnă şi ce nu înseamnă tăcerea şi să pricep că inteligenţa nu are o relaţie directă cu numărul de cuvinte rostit sau cu viteza de exprimare. Am învăţat că proverbele nenumărate despre tăcere care circulă în atâtea culturi şi limbi nu degeaba au fost inventate, la fel cum am băgat la cap că nici vorba lungă nu e întotdeauna cheia succesului, aşa cum credeam în copilărie. Dar ce am mai învăţat cu adevărat este că atât tăcerea, cât şi vorba spusă atunci când trebuie şi cât trebuie pot modela. Ne modelează pe noi, pe cei de lângă noi şi pe cei din depărtarea lor, dar doar dacă ştim cu precizie când să tăcem şi când să vorbim. Am învățat ca tăcerea nu e mereu de aur.

Să taci şi să strigi!

Iar acum, după atâta experienţă de viaţă şi interacţiunea cu un soţ, trei copii, nenumăraţi membri de familie, prieteni, colegi şi vecini, pot doar să vă mai spun aşa:

Când limba îţi dă ghes să-i pedepsești tocmai acei oameni de dragul cărora mureai în urmă cu doar câteva ore, iar vorbele năprasnice îţi dau senzaţia că-ţi vor face dreptate, taci!

Când te izbeşte imposibilitatea de a înţelege că cineva nu poate ţine pasul cu ţine, iar un copil cu atât mai puţin o poate face, şi vrei să jigneşti, să persiflezi şi să atâţi, taci!

Când eşti deprimată, plină de angoase, iar multe mâini mai mici sau mai mari se ridică spre tine să te tragă la lumină, nu arunca găleata cu insulte asupra lor; taci!

Dar când eşti numai tu cu tine şi ştii că ceea ce urmează să faci nu va răni pe nimeni, ci te va ajuta să te eliberezi, strigă!

Când vezi că nedreptatea e în toate cele patru zări, iar tu eşti străinul bun din mijlocul cetăţii, strigă!

Când simţi că tăcerea ta poate fi complice la tristeţile şi pierderile altora, strigă!

Şi doar atunci, când vei auzi ecoul strigătului tău pe care-l credeai neputincios şi vei vedea că reverberaţia sa va schimba comportamente, locuri şi idei, urletul va deveni cea mai dulce tăcere. Iar oamenii din jur vor şti exact ce înseamnă asta.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație