Te-ai întrebat vreodată care sunt dialogurile tale interioare? Cum sună vocea ta, din capul tău și ce gânduri sau mesaje îți transmite? Ți-ai pus problema cum vorbești… tu cu tine?!
Dimineața trecută m-am văzut în oglindă. Ciufulită, cu ochii umflați de la geamul larg deschis. “În ce hal arăți, Ruxandra! Dacă nu te machiezi, sperii lumea pe stradă!” Era vocea mea interioară, care se pare că se trezise cu fața la cearceaf. Am ascultat-o fără să crâcnesc și am căutat anticearcănul.
Dacă mi-ar vorbi altcineva așa?
Clar aș riposta. Pentru că ne apărăm de alții. Ne supărăm, luăm atitudine, barăm mesajele negative și, chiar dacă ne ating, avem reflexe de apărare. Însă împotriva propriei voci nu prea reacționăm. O luăm de bună și o ascultăm. În timp ce-mi întindeam pe față fondul de ten, m-am întrebat ce aș fi simțit dacă mi-ar fi vorbit soțul meu așa. “Sperii lumea pe stradă!”. L-aș fi considerat nepoliticos și impertinent. Dacă mi-ar fi spus asta o prietenă bună, n-aș mai fi considerat-o o “prietenă bună”. Nu vorbești așa și nu ți se vorbește așa fără să se iște reacții de apărare. În schimb, vocea mea interioară e destul de slobodă la gură. “Nu ești în stare să faci o curățenie ca lumea”, îmi spune, dacă văd că n-am aspirat bine. “Și dacă n-o să reușești?!”, o aud când sunt în pragul unei încercări. “Până la urmă tu ești de vină, trebuia să te gândești”, îmi șuieră în minte când constat că mi s-a furat bicicleta.
Setările lui “tu cum vorbești cu tine?”
Tind să cred că mare parte din setările vocii noastre interioare sunt programate din copilărie. Dacă am crescut criticați, ne vom critica în continuare. Am învățat să nu facem greșeala aceasta cu copiii noștri, dar uităm să nu o facem cu noi însene. Ne culpabilizăm ușor, ne autocriticăm pentru două kilograme în plus, pentru o reacție nedorită, pentru orice nereușită. Ne facem cu ou și cu oțet dacă nu ne iese ceva pentru că așa am învățat că sună vocea obiectivă. Critic, dur, fără menajamente inutile. Dacă și ție ți se întâmplă să te surprinzi că îți trimiți mesaje de genul acesta, imaginează-ți cum ar fi să le spui cuiva drag. Copilului tău, soțului tău, mamei sau prietenei tale. Cum crezi că s-ar simți? Cum crezi că te-ai simți? Cum ar reacționa și cum ai justifica alegerea unor cuvinte atât de lipsite de blândețe? Și, oare, ai puterea să schimbi cum vorbești cu tine însăți?
Da, putem schimba lucrurile!
Am început să lucrez cu vocea mea interioară după ce am devenit mamă. Când am înțeles că așa cum copilul meu percepe mesajele mele și le ia de bune se întâmplă și cu mesajele pe care mi le transmit mie însămi. Dacă ne comportăm în mare măsură după etichetele pe care ni le pun cei din jur, în mare măsură ne definim noi pe noi și în funcție de dialogurile interioare pe care le purtăm. Nu îmi încep diminețile în oglindă spunându-mi, ca în filmele americane, cât de grozavă sunt. Nu mă cred. Dar nici cu autocritici de care nu am nevoie și pe care am reușit, în timp, să le atenuez. Mă privesc în oglindă și îmi zâmbesc, îmi spun “bună dimineața” și știu că am în fața mea o prietenă bună. Iar prietenele bune nu arată cu degetul cearcănele de oboseală ori de geamuri deschise, ci te iubesc și te prețuiesc cu ele cu tot. Hai să vorbim frumos și atunci când vorbim, pur și simplu, cu noi!
Dacă ți s-a părut util acest articol despre cum vorbești cu tine, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.
Foto:
