Jocul și râsul sunt cei mai buni terapeuți de familie. Iată un joc pentru întreaga familie care va descreți frunțile tutoror!
Jocul de care o să vă vorbesc a fost descoperit din întâmplare. Se numește BARIERA și are nevoie de cel puțin cinci jucători. Este important să participe mama, tata, bunicul și bunica și, bineînțeles, copilul. Beneficiul: ajută socra să se împace cu nora și asigură zâmbetul pe buze tuturor celor care sunt implicați. Reduce anxietatea și întărește relația dintre toți participanții. La final, în locul conflictelor tradiționale dintre generații, se așterne încrederea.
Nu uitați, râsul și jocul sunt cei mai buni terapeuți de familie.
Citește și: Diana Vasile: „Nicio traumă nu face atâta rău cât face ignorarea ei”
Știm diferența dintre bine și rău?
La noi erau în vizită bunicii. Efrem îi aștepta foarte tare, căci îi iubește și le simte lipsa deseori. De fiecare dată când mergem la Brașov, se joacă cu bunul lui și se plimbă cu buna. Toate bune și frumoase, dar partea mai dificilă este când noi, părinții, trebuie să relaționăm cu Părinții. Sunt lumi diferite și nu reușim să comunicăm eficient, mai ales că toată lumea știe ce e mai bine pentru copil și, convinși, că știm diferența dintre bine și rău, ne contrariem deseori. Noi reacționăm la mesaje precum fii cuminte, iar ei la tot felul de interdicții pe care le punem în speranța că-l protejem pe Efrem de propriile noastre experiențe dureroase. Și uite așa apar răni peste răni, care nu se vindecă parcă niciodată, ci doar vorbim mult și nu spunem nimic. Cred că știți despre ce vorbesc…
Așadar, pot spune că dragostea între noi și ei durează cel mult o jumătate de zi. Apoi, fiecare se relaxează și își preia rolul. Ceva s-a schimbat în relația noastră atunci când am avut inspirația să ne jucăm cu Efrem acest joc:
Am fost poate pentru prima dată o echipă
Ne-am așezat în genunchi pe covor. Am format două perechi. Eu cu tata și mama cu Maria. Distanța dintre noi era suficient de mare ca două mâini întinse să se atingă. Eu îl țineam de mînă pe tata, iar Maria pe mama. În fața noastră era Efrem gata să spargă Barierele. Cu zâmbetul pe buze și entuziasmat de ce avea să facă, Efrem își lua avânt și cu ochii închiși străpungea barierele dintre generații. Mâinele noastre se desfăceau când el intra cu putere. Am râs cu lacrimi și, cu cât Efrem se ambiționa să rupă și mai tare barierele, cu atât noi ne strângeam și mai tare de mâini. A fost veselie mare, mare, mare! Râsul ne-a făcut bine și am fost poate pentru prima dată o echipă.
Ce a învățat Efrem din asta este că barierele pot fi trecute. Că sunt obstacole în viața și împreună le putem depăși. După două săptamâni, Efrem, aflându-se în mulțime, striga „Atenție! Vin! Sparg barierele…” M-a surprins pentru că lui, de obicei, îi este teamă de străini, iar acum părea să aibă mai mult curaj.
Jocul ne-a vindecat unele răni…
Am învățat că e important câteodată să rupi, mai important decât să încerci la nesfârșit să repari. În momentul în care Efrem a rupt legătura dintre mine și soția mea, a fost un moment eliberator, când noi ne-am uitat unul către altul și am râs. Am dat drumul relației cu încredere și bucurie, iar acest gest m-a ajutat pe mine să înteleg că distanța dintre părinți și copii este necesară pentru a-i vedea cum cresc și ale oferi libertatea să devină ceea ce sunt ei, nu ceea ce visăm noi că vor fi. Senzația a fost similară cu momentul în care i-am tăiat cordonul ombilical lui Efrem la naștere.
Efrem a spart niște bariere care ne înlănțuiau psihic și care nu ne lăsau să ne bucurăm de bunici așa cum sunt ei – minunați. A fost ceva în jocul asta care ne-a vindecat unele răni. Și sper să avem ocazia de acum încolo să îl mai jucăm în familie.
Efrem nu știe ce a făcut și nici nu cred că e ok să-i spunem. Responsabilitatea lui nu este să vindece familii sau să ne împace. Dar prin naivitatea și vulnerabilitatea lui, ne învață ceva foarte prețios. Bucuria este aici și ne putem hrăni din ea. Restul e poveste…
