Vocea ta. Copilul, oglinda mamei. Când ea e o furtună de nervi, copilul devine vijelie

E tentant să te arăți copilului ca un supererou invincibil. Când copiii mai cresc, începe să devină cât se poate de limpede că și oamenii mari se tem. Chiar dacă fricile noastre sunt altfel decât ale lor, copiii au puterea incredibilă de a ne înțelege.

Încă din primele zile cu copilul meu, am simțit că rezonează la starea mea de spirit ca un diapazon incredibil de fidel. Îmi simțea nesiguranța, bucuria, liniștea sau teama. Le prelua și le traducea pe limba lui de bebeluș, ba chiar le amplifica.

Mda, copiii funcționează altfel decât adulții

Cu totul altfel! La vârste mici, să vii în fața copilului tău obosit și cu capsa pusă, după o zi grea în afara casei, are cu totul și cu totul alt rezultat decât atunci când te trântești pe canapea cu un adult în preajmă și defulezi, povestești, primești ascultare și încurajări. Copiii nu pot să ofere sprijinul acesta, ci preiau cu cele mai fine antene oboseala sau nervii tăi, pentru a le transpune în propria stare și în propriul comportament, amplificat. Pățeam asta des pe când copilul meu avea în jur de doi ani, iar eu munceam de dimineața până seara într-un birou unde totul se întâmpla contra cronometru și eforturile echipei mele nu păreau să fie niciodată de-ajuns. Ajungeam acasă frântă de oboseală și frustrată, așteptând cu disperare și încrâncenare să stau cu puiul meu în brațe să mă vindec de ce simțeam. Surpriză, însă. Copilul mă întâmpina cu zâmbetul lui irepetabil, cu toată fața, ca la doar câteva minute să se transforme în oglinda stărilor mele, dar o oglindă din aceea care mărește fără milă. Și era copleșitor să încerc să fac abstracție de ceea ce simțeam pentru a-l liniști pe el, când eu însămi eram o furtună de frustrări și oboseală.

M-am reparat pe mine

În acel caz, singura metodă de a mă repara pe mine a fost să iau decizia radicală de a-mi da demisia, de a mă regăsi cu mine pentru ca să fiu pentru copilul meu cu radar fin o sursă de energie pozitivă. Am înțeles că îi hrănim pe copii cu noi înșine, că nu putem împrumuta de la ei ceva ce ne lipsește nouă. Primele zile acasă au fost vindecătoare pentru toată lumea. M-am liniștit eu, copilul s-a liniștit și el, am reluat plimbările lungi prin parc, jocurile noastre, bucuria de a fi împreună echilibrați, iar eu am redevenit mama de care avea nevoie. Demisia aceea a fost, poate, cel mai nebun și mai frumos lucru pe care l-am făcut în viața mea de mamă și nu am regretat nicio secundă că mi-am ascultat instinctul. A fost nevoie să fiu autentic liniștită pentru ca fiul meu să se liniștească autentic și să se poată hrăni din echilibrul meu.

Ne vor puternici, dar ne iubesc oricum

Acum, relația noastră este una foarte deschisă. În continuare, mă simte mai bine decât oricine. Dacă am o problemă și vorbim la telefon, deși îmi schimb vocea în cea lipsită de griji și veselă, după doar două fraze mă întreabă dacă sunt bine. Și insistă să afle ce am pățit pentru că fie sunt o actriță foarte proastă, fie este el atât de mult ancorat în mine, încât nu există varianta să joc un rol în fața lui. Îmi traduc emoțiile într-un limbaj simplu și la obiect. Mi se întâmplă să fiu tristă sau să am emoții sau să îmi fie teamă și recunosc asta în fața lui. Marele avantaj este că a învățat și el să își exprime sentimentele, să le explice, fără să i se pară un semn de slăbiciune să ai temeri sau îndoieli ori să te simți trist. Cred că pe termen lung este un câștig enorm. Îl simt și eu. Dacă se întoarce de la școală și îmi servește într-o doară replica “a fost bine”, știu din prima secundă dacă s-a întâmplat ceva sau e pur și simplu plictisit. Vorbim și ne povestim unul altuia despre ce ni se întâmplă și ne gândim împreună cum să facem față unei situații. Azi am o întâlnire importantă, care mă sperie. Știe asta. Primul lucru pe care mi l-a spus dimineață a fost că are încredere în mine că va fi bine, că mă voi descurca. Așa s-a simțit și el înainte de testul de la mate. Avea un ghem în stomac, dar s-a descurcat. Știe că simt, că nu sunt invincibilă, că se întâmplă să îmi fie teamă și, de asemenea, că toate astea sunt sentimente firești. E un firesc pe care sper să îl ia cu el toată viața și să fie un adult fără teamă când vine vorba de a-și comunica propriile trăiri.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație