Sărăcuţul Bau-Bau

Tristețile unui monstruleț maro

Avea Tudor al meu vreo 3 sau 4 ani, nu mai țin minte, când a apărut în vocabularul lui numele lui Bau-Bau. A auzit de el de la copiii de la grădiniță, de la educatoare, de la cine știe cine.

Prima mea reacție a fost să-i spun, evident, că Bau-Bau e o invenție de speriat copiii când oamenii mari n-au nimic mai deștept de făcut. Degeaba. În fiecare seară, amenințarea lui Bau-Bau îl făcea să se ghemuiască la pieptul meu cu teamă.

Așa că l-am inventat pe Bau-Bau!

Pentru copii, a nu exista ceva este o noțiune atât de abstractă încât nu înseamnă nimic. Dacă Gigel nu urcă invers pe tobogan că-l vede Bau-Bau și vine seara la el, trebuie că există o fărâmă de adevăr în spaima lui. Poate știe bunică-sa mai bine decât mine. Așa că m-am pus pe inventat și desenat, iar Bau-Bau a prins formă. O pufoșenie cu blană maro, cam cât să-ți încapă în palmă. Cu ochi mari, negri și guriță portocalie. Cam ca un hamster mai gras și foarte, foarte caraghios. Te uiți la el cum umblă cu piciorușele lui mici și strâmbe și-ți vine să râzi. Să te păzească Dumnezeu să-l vezi cum coboară scările, că leșini. Tot de râs. Practic se rostogolește și scoate sunete de pârț la fiecare scară, noroc că e pufos tare și nu se lovește.

Unde locuiește Bau-Bau?

În scorbura unui copac. Cu familia lui. Doamna Bau-Bau, domnul Bau-Bau, surioara Bau-Bau-ița și ariciul lor aspirator. Când doamna Bau-Bau are de făcut curățenie, îi pune ariciului o cârpă roz pe spate și-l fugărește prin casă, pe sub paturi, pe sub mese și el adună toată scamele și tot praful. Lui Bau-Bau îi plac clătitele cu ciocolată, iar surioarei lui, cu căpșune. Pentru că nu prea ajung în hipermarket să cumpere fructe, merg în fiecare vară în pădure și prin grădinile oamenilor și culeg de acolo căpșune, mure, zmeură și alte bunătăți. Dar lui Bau-Bau îi plac cu ciocolată și e cam trist că nu au niciodată în casă așa ceva.

De ce e supărat Bau-Bau?

Păi cum să nu fie?! Stă mereu și se uită la copii cum se joacă și tare s-ar juca și el cu ei, dar cum apare, cum fug toți țipând. Bau-Bau s-a privit deseori în bălțile din parc și a cam înțeles de ce se sperie copiii de așa o arătare. E rotund, blănos, cu mersul ăla caraghios… Cine să se joace cu el? Tudor a concluzionat că el s-ar putea juca, la o adică, cu Bau-Bau. Că pare mai degrabă amuzant decât înfricoșător. Eeeei, dar asta nu se poate! Pentru că Bau-Bau a învățat de la părinții lui să stea departe de oameni. Mai ales de bunicii, bonele sau educatoarele care îl consideră un animăluț răutăcios și ursuz. Ele sunt principalele vinovate pentru faptul că Bau-Bau- și de altfel toată familia lui – au decis să se ascundă de oameni și de copii. În schimb, am lăsat de multe ori bucățele mici de ciocolată lângă copacii cu scorburi, poate-poate le găsește caraghiosul de Bau-Bau și în sfârșit va apuca să mănînce clătitele așa cum îi plac. Ciocolata noastră era mereu însoțită de un bilețel în care îi explicam lui Bau-Bau că nu toți oamenii sunt răi și că, dacă are chef să se joace cu noi, îl așteptăm la locul de joacă.

Nu a venit

Oricât l-am așteptat pe Bau-Bau, n-a venit. Pesemne că e un animăluț ascultător și nu iese din vorba mamei lui. Frica lui Tudor a trecut prin fazele de amuzament incredul, apoi de empatie, milă și curiozitate, în final. Verificam din când în când dacă ciocolata de lângă scorbură dispare. Și știci ce? Dispărea! Cel puțin, știam amândoi că i-am adus un dram de bucurie lui Bau-Bau, ajutându-l să-și îndeplinească visul cu clătitele cu ciocolată. Și asta e ceva! Au fost seri în șir în care am croit noi și noi aventuri ale lui Bau-Bau, care ba risca să ajungă într-un acvariu, pe post de hamster, ba să fie răpit de o cioară, ba să se înece într-o băltoacă mai mare din parc, noroc cu broasca verde care l-a scos la liman. Așa am depășit noi o teamă insuflată de cine știe cine, un adult sau mai mulți care, depășiți de situație, au găsit cea mai ușoară, nedreaptă și stupidă metodă de a manipula copiii. Teama.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație