Tatăl, adevăratul stilist al familiei

Tatăl, adevăratul stilist al familiei/Totul despre mame

Ce face un tată care trebuie să îmbrace pentru petrecere trei fete?

Anul trecut am mers la aniversarea fetiţei unor prieteni apropiaţi, iar ziua în care a avut loc petrecerea s-a nimerit să fie în mijlocul săptămânii. Soţul meu s-a ocupat de îmbrăcarea şi aducerea copiilor la petrecere, iar eu am venit direct din oraş la locul de joacă unde avea loc fericitul eveniment. Deşi înainte de a pleca de-acasă le pregătisem fetelor hainele pentru party, mare mi-a fost mirarea când le-am văzut acolo. 

Harababură paternă

Astfel, fetiţa cea mare purta o pereche de blugi skinny pe sub rochia cu tutu, mijlocia avea sarafanul pus invers, iar fetiţa cea mică, căreia îi dispăruse misterios cămaşa pe care o lăsasem pregătită, era îmbrăcată cu o bluză foarte colorată şi drăguţă, dar de… pijama! Pentru că erau atât de vesele la petrecere şi cu bujori în obraji, le-am surâs şi eu, fără niciun comentariu. Când s-au îndepărtat, l-am întrebat pe soţ dacă n-a observat nimic ciudat la vestimentaţia lor, iar el, cu cea mai sinceră mimica posibilă, mi-a răspuns că nu, ce era aşa ciudat? OK, era drept, interveniseră mici schimbări de imagine, dar nimic care să perturbe planul meu vestimentar de dimineaţă. Şi a început să-mi povestească.

Există o explicaţie

A început cu cea mică. Nu se ştie din ce motive (poate că avea senzaţia că bluza e prea simplă?), mezina se gândise să-şi deseneze pe o mânecă o imagine abstractă cu ajutorul unei carioci foarte colorate. Deoarece i s-a părut că nu poate pleca la aniversare cu bluza deja mâzgălită, tati i-a scos din dulap o alternativă pe care a considerat-o foarte nostimă şi potrivită pentru petrecere, iar fetiţa a încuviinţat fericită. N-avea de unde să ştie al meu bărbat că alternativa era bluza de la pijamaua ei preferată!

La fetiţa mijlocie nu şi-a pus problema că sarafanul nu se încheie altfel decât aşa. Să zicem că aici îi pot da parţial dreptate, există destule sarafane cu închidere atât în faţă, cât şi în spate. Cu ce nu-i pot da dreptate e faptul că eticheta din interior te putea ajuta să dezlegi misterul îmbrăcării corecte, răscroiala de la guler şi mâneci era un al doilea indiciu, iar desenul de pe sarafan era acum plasat în spate, ceea ce putea da de gândit. Dar detaliul hotărâtor era că puştoaica stătea într-una cu capul uşor pe spate, din pricină că o jena partea de material ce ar fi trebuit să vină pe ceafă, şi nu pe gât, şi se scarpina des sub barbie, tot din cauza materialului iritant.

În ceea ce priveşte fata cea mare, aici am bănuit că dorinţa de schimbare i-a aparţinut ei. M-am înşelat. Tot soţul a fost cel care a considerat că acei colanţi pe care îi pregătisem eu erau de fapt nişte dresuri în care i-ar fi fost frig, iar blugii skinny nu puteau fi nste blugi obişnuiţi, ci ei erau adevăraţii colanţi.

Repetiţia nu e mereu mama învăţăturii

După acest fals incident mi-am adus aminte de zecile de scutece pe care bărbată-miu le-a pus invers, codiţele împletite făcute artistic, asimetric şi amatoristic, adidaşii asortaţi cu rochiţe delicate din pânză topită sau din dantelă şi, invers, balerinii din lac potriviţi cu hainele pentru parc, pelerina de ploaie pusă pe post de pardesiu când am plecat la o nuntă şi îmbrăcarea constantă a unui copil cu hainele şi încălţămintea celuilalt, cu explicaţia: ce, nu erau ale ei? Îi vin perfect!

Partea bună e că nimeni nu s-a supărat niciodată pentru aceste încurcături vestimentare fermecătoare. Partea mai puţin bună este că unii şi alţii s-au trezit să radă sau să ne arate cu degetul. Pfu!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație