Viața cu autism. Episodul 148. De ce îmi place concediul pentru creşterea copiilor

Concediul pentru creşterea copiilor. Soţul meu râde de mine. „Voiai concediu, nu-i aşa? Iata concediul!”

El avea deja experienţa concediului de creştere al copilului cu baiatul nostru cel mare. A fost o experienţă dificilă pentru că David are autism infantil. Dar cu autism sau fără, un părinte în concediu de îngrijire al copilul e mereu obosit şi nedormit.

Avea dreptate soţul meu. Este orice, numai concediu nu.

Dar îmi place. Ştiţi de ce?

  1. Sunt acolo când se întâmplă chestiile acelea importante, ştiţi voi; când începe să zâmbească, când scutură prima jucărie, când stă frumos în şezut, când merge de-a buşilea, câd erupe primul dinte. Prima mea experienţa cu David a fost diferită. M-am întors devreme la serviciu, abia trecuse de trei luni. Am pierdut o parte din chestiile cele importante şi chiar cea mai importantă dintre toate. Avea o dezvoltare atipică, medicul lui de pe vremea aceea nu a spus nimic. Poate dacă aş fi stat cu el acasă, aş fi văzut mai mult, m-aş fi panicat mai tare, aş fi căutat alte răspunsuri. La al doilea copil am intrat în concediul prenatal decisă să stau acasă 11 luni. Am stat, iar mai apoi însărcinată fiind cu al treilea şi având o sarcină cu risc am rămas în concediu de risc maternal. Am fost şi sunt aici pentru tot ce se întâmplă. Aş vrea să vă spun că am fost aici pentru George când a început să vorbească sau să se joace ca toţi copiii, dar George e autist şi dacă va vorbi vreodată, sigur o va face la multă vreme după ce mă voi fi întors din nou la serviciu. Dar am fost aici pentru fiecare clipă în care a alunecat în autism. Acum ştiu cât de insidios e tot procesul ăsta.
  2. Am sentimentul de împlinire că eu îmi cresc propriii copii. În absenţa unor bunici care să ne ajute suntem doar noi doi, eu şi soţul meu, şi pot controla mare parte din ce li se întâmplă copiilor. Sigur nu totul, David mai are şcoală, George merge la terapie zilnic, Ilinca e momentan cea mai uşor de modelat.
  3. Văd cât de diferiţi pot fi copiii chiar dacă sunt fraţi. Va spun că şi băieţii mei autişti au personalităţi diferite. Aş spune că David e genul mai frustrat, mai morocănos, mai supărăcios, George – dacă va rămâne aşa va fi mai puţin frustrat, mai deschis către lume. Ilinca ştie cel mai bine ce vrea şi dacă se supără are nevoie de consolare, dar caută mereu să interacţioneze, iniţiază ea „cucu-bau” ascunzându-şi căpşorul  râzând.
  4. Sunt mai puţin stresată decât atunci când lucram. Acum nu-mi fac griji că aş putea să întârzii undeva. Iar astăzi m-am trezit la nouă, e drept că Ilinca m-a trezit la 6:30 să mănânce, dar am adormit repede la loc. Să dormi până târziu într-o zi de muncă…ce răsfăţ!
  5. Este mai uşor să-i gestionăm pe copii şi pe mama mea care are demenţă în stadiul final. Când mă voi întoarce la serviciu , foarte mare parte din responsabilităţile mele vor fi pe umerii soţului meu. Inclusiv temele cu David, plimbatul copiilor, Ilinca îi va însoţi pe el şi pe George în naveta lor zilnică la terapie. Iar eu cel mai probabil voi pleca dimineata la 8 şi voi intra pe uşă seara la 19:00.

Pretutindeni în lume mamele scriu despre cât de important este să fii acasă cu copiii. Mai ales cele din SUA care dacă vor să le fie aproape copiilor aleg să renunţe la slujba lor. Pentru că în SUA , Legea Muncii permite 12 săptămâni libere neplătite pe an pentru gravide şi lăuze. Atât. Dacă vrei mai mult, renunţi la slujbă. Este cea mai groaznică lege de care am auzit în privinţa maternităţii.

Concediul pentru creșterea copilului. Mamele care vor să fie doar mame

Există mame care asta vor să fie: mame şi nimic mai mult. Rita Templeton este o mamă care doar asta şi-a dorit să devină în viaţă, încă de când era fetiţă.

„Dar am învăţat de-a lungul anilor că dacă acesta este visul tău, atunci nu-l poţi împărtăşi. Sau poţi, dar fii pregătită pentru că nimeni nu e mândru de o mamă care doar stă acasă.

Dacă aş fi vrut să devin fizician sau avocată, aş fi fost aplaudată şi încurajată. În schimb, când spuneam cuiva ce aş fi vrut de fapt să fac, reacţionau cu o uşoară îngustare o ochilor, o ridicare aproape imperceptibilă de sprâncene şi un zâmbet forţat – iar aici vorbesc de cei politicoşi.

Uneori, mi se spune „că-mi irosesc potenţialul” pentru că sunt „prea deşteaptă”. Că mă „irosesc”, că nu sunt „destul de ambiţioasă” şi: „Of, dragă, trebuie să ţinteşti mai sus de atât!” Singurul destin pe care mi l-am dorit este se pare demn de comentarii injurioase din parte tuturor celor pe care i-am întrebat.”

Deşi Rita Templeton mărturiseşte că provine dintr- o familie ce are tradiţie în a voloriza femeile, inclusiv bunica ei are diplomă universitară şi de master, ea îşi doreşte ceva diferit şi că ironia sorţii este că: „Iubesc mesajul inspiraţional că femeile pot fi „orice”, dar urăsc pur şi simlu ideea că în acest context „ orice” nu include şi a fi doar mamă care îşi creşte copiii, e ca şi cum aş spune că vreau să un cap al mafiei” a mărturisit ea.

„Dar între perioada în care bunica mea a stat acasă şi timpul când eu am devenit mamă, a avut loc o schimbare de paradigmă culturală şi deodată să fii doar mamă n-a mai fost un ţel. Când oamenii şi-au dat seama că locul unei mame nu este neapărat acasă, pendulul s-a mişcat în partea opusă lăsându-le vulnerabile pe femeile care voiau să fie doar mame.  Acum sintagma de „mamă care stă acasă” este sinonimă cu persoana care stă acasă că e prea leneşă sau  sau prea proastă ca să lucreze”.

Concediul pentru creşterea copiilor. Cum a fost în familia mea

În familia mea ambele bunici au fost doar mame. Vorbim despre familii ţărăneşti. Bunicile mele stăteau doar acasă şi creşteau copii, una 5, alta 7, mergeau la câmp, găteau, ţeseau, găteau, făceau curat şi se îngrijeau şi de animale. Doar „stăteau”.

Cu mama mea a fost altă poveste, a absolvit liceul în anii 60 şi s-a mutat la oraş. Era deja vremea comunismului ce a glorificat femeia mamă şi muncitoare în fabrici şi pe ogoare. Eu nu mi-am pus niciodată problema să nu lucrez. Până acum. Dacă mă întrebaţi acum, cu viaţa mea de acum, cu doi copii autişti din care unul de-abia a început terapia şi este extrem de dificil, cu un al treile bebeluş despre care nu ştiu deocamdată dacă e tipic sau autist, da, aş rămână acasă să „stau” şi să-mi cresc copiii.

Dar nu ne permitem aşa ceva în condiţiile în care soţul meu este asistent personal pentru unul din copii. Doar că tot greul casei va fi pe umerii lui, pe cel mare de dus la şcoală şi de făcut lecţii, pe mijlociu la terapie tocmai la Cluj şi cu cea mică după ei.

Iar eu îi voi vedea doar seara.

Da, iubesc concediul de creştere al copilului, îmi văd copiii tot timpul şi le ofer dragoste şi siguranţă. De asta au cel mai mult nevoie.

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație