Dacă noi, adulții, am fost copii, de ce am uitat cum e copilăria?
Mă uit deseori la adulții din jurul meu şi mă întreb dacă au fost vreodată copii.
Mai ales când aud cum părinții încep să își dăscălească odoarele: „stai cuminte!”, „nu mai alerga!”, „mănâncă frumos!”, „nu mai vorbi!”, „nu pune mâna!”, „te murdărești!”, „nu e voie!”
Eu vă mărturisesc: uneori renunț la seriozitate, responsabilitate și control pentru a practica exerciții de reîntoarcere gratuită și veselă în timp. Așa că ajung să stau umăr la umăr cu fiica mea și să mă înfrupt în secret din dulceața copilăriei. La figurat, dar și la foarte propriu! Eu redevin copil atunci…
…când desertul este felul întâi
Dacă vede conținutul coșului de cumpărături, copila mea nu are pace până nu a gustat măcar câte un pic din tot ce înseamnă desert. Cumva, asta se întâmplă mereu înainte de masă. Uneori, din ce în ce mai rar, îmi iau o pauză de gândire și îi explic rostul alimentelor, rândul felurilor, logica lor și așa mai departe. Însă, mai nou, mi se întâmplă din ce în ce mai des să prescurtez prelegerea introductivă în ale nutriției și să recunosc deschis că și eu aș mânca o pătrățică de ciocolată până se încălzește mâncarea. Ne așezăm complice direct pe podeaua bucătăriei și savurăm împreună această plăcere interzisă. Nu mult, doar câteva clipe, cât îi ia ciocolatei să mi se topească pe limbă, închid ochii și mă transform într-o fetiță. Devin ușoară și impresionabilă. De fiecare dată este ca și cum aș mânca ciocolată pentru prima dată. Altfel sunt un părinte responsabil, parol! Copila mea are un meniu sănătos și variat. De aceea îmi și spun că nu este foc dacă ne dedăm din când în când la astfel de copilării.
…când poșeta devine cufăr de comori
Ok, poşetă este mult spus, în general folosesc rucsace sau genţi, dar mama mea, adevărata doamnă a familiei, a purtat întotdeauna poşete. Iar când fiica mea îşi începe ritualul de seară cu „Ce mi-ai adus?” „Astăzi, nimic.” „Pot să caut eu la tine?”, nu mirosul rucsacului meu îmi umple nările, ci aroma de piele moale și fină. Nu agenda mea foşneşte, ci hârtiuţele răsfirate cu numere de telefon şi reţete de prăjituri care umpleau agenda mamii ce servea mai mult de clasor pentru notițele ei disparate. Când fetița mea descoperă cu încântare balsamul de buze, nu mirosul de cireşe mă îmbată, ci acela al universalului Strugurel de care își va aminti oricine născut înainte de 1989. Aviditatea cu care este golit conținutul mărunt aproape că mă umple pe mine de mai multă bucurie decât pe mica exploratoare. Este adevărat, eu nu aveam voie și scormoneam prin poșeta mamei pe ascuns, dar fascinația și suspansul sunt aceleași. De fiecare dată când fiica mea face acest joc, fremăt și eu, în amintire, de aceeași curiozitate copilăroasă.
…când suntem micile bucătărese
Până în primii ani de studenție, bucătăria a fost pentru mine teren aproape virgin. Mama mea prefera să gătească în liniște. Cu excepţia sărbătorilor, când erau atât de multe de făcut, încât era nevoită să accepte ajutorul nostru, închidea ușa în urma ei și o mai deschidea doar când totul stătea deja frumos aranjat pe masă. Așa că, imediat ce eram lăsate singure acasă, eu și sora mea începeam jocul de-a bucătăria, în care ne preparam deserturi delicioase din tot ce găseam prin dulapuri, spume de fructe cu albuș crud de ou sau tot felul de bizarerii extravagante. Probabil din acest motiv, în casa mea nu există măcar ușă la bucătărie. Este modern şi se cheamă open-space; iar bucătăria continuă să fie un teren al aventurii, însă o aventură asumată de data aceasta. Când învârtim cot la cot în acelaşi castron şi îmi propune vreun ingredient năstruşnic, uit că sunt mamă. Am un mic deja-vú şi, pentru o clipă scurtă, mă revăd alături de sora mea chicotind la masa din bucătărie.
…când punem garderoba la comun
Fiica mea nu are decât trei ani şi jumătate, dar deține gusturi foarte bine formate și hotărâte. Săptămâna trecută s-a uitat lung la mine într-o dimineață și mi-a spus: „Mami, pot să port eu mâine șalul tău?” Este de nedescris bucuria cu care i-am spus că i-l dăruiesc dacă vrea. Am făcut schimb pe loc: ea s-a înfășurat în șalul meu turcoaz, iar eu mi-am îndesat pe cap gâtiera ei roz. Tot drumul până la birou, schimbul acesta și mirosul de copil ce-mi urca în nări din lâna moale a gâtierei m-a purtat înapoi la șifonierul de lemn care adăpostea garderoba limitată, dar splendidă a mamei mele; la basmaua rusească de lână pe care o port și acum și care stârnește aceleași suspine admirative, la rochia înflorată din voal care îmi ajungea la călcâie, dar în care mă simțeam ca o zână, la pantofii cu toc în care mă împleticeam cu încăpățânare când o așteptam să vină de la serviciu. De fiecare dată când copila mea se extaziază în fața garderobei mele, redevin și eu pentru o clipă fetița care visa să se facă mare.
Pot fi nenumărate astfel de momente care ar merita povestite pentru bucuria egală pe care o aduc părinților și copiilor, în complicitate. Așa că aștept idei. În ce momente simțiți voi că puteți renunța la statura înaltă de adult pentru un scurt plonjeu în apele line ale copilăriei?
