Ajutor! Am ajuns ca mama!

Raluca Dumitrică
Ajutor! Am ajuns ca mama!/Totul despre mame

3 semnale care îmi demonstrează că da, am ajuns ca mama mea!

Aşchia nu sare departe de trunchi, cică. Mi-au trebuit douăzeci şi ceva de ani ca să-mi dau şi eu seama de asta şi să văd că am luat de la mama mai mult decât trăsăturile fizice.

E adevărat, am ajuns copie a mamei mele din tinereţe! Iată şi dovezile:

1. Plâng la toate siropoşeniile lumii

He, he, cum mai lăcrima mama când Clark Gable o strângea cu foc la piept pe Vivien Leigh în „Pe aripile vântului” sau când ne citea din vreo revistă despre iubirea neîmplinită dintre un celebru artist şi muza lui… Dar nici nu ştiţi cât de tare mă mai distram eu. Mama, plângi? o întrebam, în timp ce mă bufnea râsul şi nu înţelegeam ce poate fi atât de dramatic într-o înşiruire televizată de imagini sau într-o poliloghie scrisă, încât să-ţi dea lacrimile.

Nu plâng, zicea mama pe o voce semi-convingătoare, cred că mi-a intrat ceva în ochi. Numai că eu ştiam care e adevărul şi mustăceam sadic în fotoliu, pe seama bietei mame.

Să vedeţi, în schimb, ce lăcrimez eu azi, când văd vreun film în care protagonistul îi declară iubirea eternă jumătăţii sale de pe ecran, iar ulterior aflu că povestea a continuat şi în viaţa reală. Nu mai spun de ziua de ieri, în care m-am surprins lăcrimând până şi la un episod din Sofia Întâi. 

Pe lângă asta, plâng discret la nunţi, botezuri, aniversări sau când aud discursuri tulburătoare. Ba chiar mi s-a întâmplat să lăcrimez când bodyguard-ul dintr-un magazin a îndrumat o bunicuţă, aflată în căutarea unui acordeon mic pentru nepotul ei, spre raftul cu instrumente muzicale.

Mama, plângi? mă întreabă invariabil fetele când mă văd cu nasul şi ochii în batistă. Nuuuu, nici vorbă, e de la rimel, adaug rapid şi încerc să nu dau importanţă momentului. Se pare, însă, că n-am niciun pic de talent de actriță, că toată lumea râde de biata mama.

2. Nu mă mai dau dusă de la petreceri şi din vizite

Nu uit nici până-n ziua de azi cât de lungi erau vizitele şi petrecerile la care mergeam cu ai mei pe vremea copilăriei. Dacă la evenimente erau şi alţi puști de vârsta noastră, toate bune şi frumoase. Dar dacă nu, după ce epuizam toate sursele de amuzament sau de interes din locul-gazdă, în acţiune intra, inevitabil, o plictiseală sora cu letargia. Fiindcă eram oarecum politicoasă, nu îndrăzneam să-i spun mamei mai mult de o dată să mergem acasă. După ce-mi răspundea că plecăm imediat, începeam un asalt nepoliticos, care consta în punerea capului pe masă, afişarea minei de om bolnav, strânsul mâinii mamei cu putere sau, în cazurile extreme, atinsul ritmic pe sub masă cu piciorul, poate-poate de data aceea o să plecăm.

Ce mi se întâmplă azi? Cam acelaşi lucru, dar raportul s-a inversat. Nu înţeleg de ce trebuie să plecăm acasă tocmai când lucrurile sunt mai interesante, conversaţiile mai vii şi petrecerea atinge punctul maxim de animaţie. Iar când laitmotivul vrem acaaaaasăăăă! vine nu din partea unui copil, ci din partea unui trio consonant, atunci mă simt chiar dezarmată şi îmi dau seama că trebuie să plec, totuşi. Şi ce-aş mai staaaaa!

3. Am ajuns ca mama. Ieşitul pe uşă începe să-mi ia prea mult timp

În copilărie, când trebuia să plecăm undeva, nu ştiu cum se făcea, dar mama rămânea ultima cu pregătitul şi ne punea pe toţi în situaţia de a da piept cu o întârziere de zile mari şi de a pierde trenul, spectacolul de teatru sau olimpiada la limba română. Aici nu e neapărat vorba despre faptul că era atât de prinsă în treburile premergătoare ieşirii din casă, încât pierdea noţiunea timpului, sau sarcinile casnice o depăşeau.

Ci despre faptul că bluza X nu se potrivea cu fusta Y, pantoful Z nu mergea chiar perfect cu rochia W şi tot aşa. Punctul culiminant era potrivirea eşarfelor şi a genţii cu restul ţinutei, aranjatul părului şi găsirea acelei perechi de cercei fără de care imaginea nu poate fi desăvârşită. Oh, staţi, cred că acum vorbesc mai mult despre mine, decât despre mama!

Aşadar, vedeţi bine de ce proverbul „așchia nu sare departe de trunchi” are în el un sâmbure de adevăr. Sunt ca mama şi nu ştiu ce să fac ca să nu mai fiu aşa. Sau…nu?

Ce ştiu, pe de altă parte, e că o să-i cer chiar azi iertare mamei pentru insistenţa, superficialitatea, lipsa mea de empatie, dar şi pentru ironiile gratuite pe care i le-am trântit cândva.

Şi, pentru că am ajuns ca mama, sunt sigură c-o să mă înţeleagă perfect şi o să-mi spună: nici măcar nu mai ţin minte despre ce e vorba!

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa