Alzheimer: boala care transformă o familie

Raluca Dumitrică
Bunica şi strănepoata | Totul despre mame

Povestea unei străbunici bolnave de Alzheimer şi a strănepoatei ei iubiteE ora 6.30 şi amândouă sunt treze. Pe de-o parte, două picioruşe care mi se aşază pe faţă pentru câteva secunde, cât să lase loc unor rostogoliri ce se termină întotdeauna cu un sărutat apăsat produs de o pereche de buze ţuguiate şi lipicioase. Pe de cealaltă, un zgomot surd, care nu ştii exact de unde vine. Două vieţi diferite care nu înţeleg lumea pe deplin, doi oameni care îşi caută drumul: fiica mea cea mică şi bunica mea.

Bunica cea bolnavă

Bunica are 86 de ani, ochii mari şi uşor înceţoşaţi, nu mai aude chiar atât de bine, de-abia se mişcă şi e bolnavă de Alzheimer. Nu ştim exact de câtă vreme a pus boala stăpânire pe ea, deşi o convorbire telefonică de-acum patru ani, când ne povestea extrem de limpede că hoţii îi furaseră cu o zi în urmă bruma de găini pe care o mai avea în coteţ, ne-a cam dat de bănuit. Nu pentru că la ea în sat n-ar umbla nestingheriţi oamenii cei răi, ci pentru că evenimentul avusese loc cu o bună bucată de vreme în urmă, iar mărturiile vecinilor, care ne confirmaseră integritatea adăpostului pentru orătănii, ne-au făcut să ne punem nişte semne de întrebare şi să decidem să o luăm acasă la noi.

Pe lângă boala cea perfidă, care i-a mototolit mintea ca pe-o foaie de hârtie şi care nu o să-i mai redea nicicând limpezimea, oricât de mult te-ai strădui să netezești coala, bunica are şi diabet, probleme cu inima, colită şi reumatism.

Poate că bolile nu sunt chiar atât de multe şi de grave, dar sunt destule pentru ea, cea care, în vremurile bune, se trezea când cântau cocoșii, făcea cozonaci şi poale-n brâu de huiau văile, ţinea de una singură o curte plină de animale, un câmp şi o livadă întreagă şi, camuflată cu o pelerină zoioasă de pe timpul celui de-al doilea război mondial şi înarmată cu un par sănătos, îşi păzea gospodăria de pungaşii care plecau la prădat direct de la balurile din căminul cultural.

De aproximativ doi ani, de când locuim împreună, bunica e din ce în ce mai confuză. Cu greu mai ştie care îi este numele, unde se află, cine-i sunt copiii. Pe mama, fiica ei, nu o recunoaşte niciodată şi crede ba că e sora ei, de multă vreme moartă, ba că e fiica unei vecine din sat. Coincidenţă, pe ambele le chema Maria, aşa că, vrând-nevrând, mama trebuie să răspundă la apel şi să joace rolul Mariei. Pe lângă această partitură, mama a trebuit la un moment dat să intre şi în pielea unei brutărese.

O singură venire acasă a ei cu o pungă plină de covrigi a făcut-o pe bunica să creadă că mama lucrează la pâine. De-atunci, a căinat-o zi de zi pe biata Maria, care trudeşte în mari călduri la făcut colaci, să ne pună şi nouă un dumicat pe masă. Mama s-a pensionat între timp şi nu mai vine zilnic cu traista plină de covrigi, iar bunica a uitat de acel episod, ca şi când n-ar fi fost vreodată.

Copilul cel sănătos

Fiica mea cea mică are trei ani şi se află la vremea descoperirilor. N-avea nici un an când şi-a făcut bunica apariţia la noi şi, deşi la început s-a speriat îngrozitor de omul cel cărunt şi cu voce oarecum groasă, acum e prietenă bună cu el.

E veselă în preajma ei şi încearcă tot felul de jocuri ghiduşe, dar e şi ajutorul mamei când îi administrează bunicii pastilele pentru boală şi o trage pe aceasta de nas spunându-i cu seriozitate: „gura maaaare!” Se mai supără când bunica o întreabă „cum te cheamă?”, pentru că, atunci când ea răspunde „mă cheamă Natalia”, bunica pufneşte a dezacord şi zice „văleleu, da’ ci numi di ţărancă i-aţi pus?”

Pe urmă o întreabă şi ea iute „da’ pe tine cum te cheamă?” şi aşteaptă în linişte, chiar şi 5 minute, răspunsul bunicii. Bunica îşi plimbă ochii prin cameră, strânge cu mâna marginea fotoliului pe care stă, vizibil încurcată, şi se foieşte încercând să găsească răspunsul exact, care, într-un final, vine: „Elena”. Nici una, nici alta nu ştiu, însă, să spună câţi ani au, iar la această întrebare e musai ca eu sau mama să fim prin preajmă şi să le ajutăm cu cifra corectă.

Extremele se atrag

Când Natalia era la vremea renunţării la scutec, bunica intrase în etapa învăţării cu el, pentru că, la un moment dat, corpul bunicii refuzase să respecte algoritmul simplu al mersului la wc, pe care un copil de doi ani tocmai îl descoperea. Azi are nevoie obligatorie de un scutec pentru adulţi, pentru a preveni desele şi uneori supărătoarele accidente mai mici sau mai mari, pe care mama sau eu trebuie să le curăţăm.

Prin accidente nu tocmai plăcut mirositoare trece şi Natalia, doar că la ea e altfel, mai uşor, mai ales pentru că ştii că e doar o perioadă de tranziţie şi ceea ce urmează sunt zilele în care se va descurca singură şi nu va mai avea nevoie de ajutorul tău.

Amândouă sunt şi la etapa descoperirii desenelor animate. Când a venit bunica la noi, serialul ei preferat era „Tânăr şi neliniştit”, la care se uita cu nesaţ. Acum se uită mult mai interesată la serialele Disney şi râde cot la cot cu Natalia când Mickey spune sau face vreo trăsnaie. Şi Natalia, şi bunica adoră prăjiturile, bananele coapte şi apa minerală cu bule domolite, amândouă lasă mereu ceva în farfurie şi tot amândouă cară câte o geantă cu lucruri mici, dar nepreţuite.

În cea a bunicii găseşti conserve de peşte sau de porumb, creioane colorate şi periuţe de dinţi sau chiar şi câte un scutec de-ale ei aproape plin. La Natalia, vreun ambalaj de ciocolată mâncată pe ascuns, o păpuşă mică şi infirmă, trei bănuţi zornăitori şi un ruj vechi al meu, care miroase a rânced. Dacă genţile se rătăcesc, tristeţea e mare, iar ochii ambelor se umezesc de neputinţa de a-şi afla micuţa comoară în siguranţă. Dacă s-a pierdut păpuşa? Dar conservele? Totul revine la normal când dăm de urma fugarelor, iar traseul genţilor prin casă îşi reia parcursul firesc.

Cascadorii râsului şi ai plânsului

Episoadele triste se îmbină cu cele amuzante şi, fără să te poţi controla, râzi când vezi că mintea bunicii e un calculator de generaţie veche, căruia nu-i mai poţi înlocui nicio piesă, pentru că nu se mai fabrică componente de acel fel. Pe mine mă întreabă adesea când o să mă duc şi eu la şcoală, ca să am şi eu un rost în viaţă, dacă am vreun prieten (şi îmi spune să am mare grijă să aibă maşină!) şi dacă ştiu unde e mama mea. La această ultimă întrebare i-o arăt cu zâmbetul pe buze pe mama, iar bunica se burzuluieşte: nu mama care te-a crescut, mama ta adevărată! Dar mama ii spune întotdeauna: EU sunt singura mamă!!!

În alte dăţi o găseşti pe bunica umblând plânsă şi cu paşi mici prin casă, abătută că nu-şi mai găseşte propria mamă. Degeaba îi spui calm că mamaia a murit în 1978 sau îi arăţi şi nişte poze tulburi de la înmormântarea acesteia, nimic nu-l va face pe copilul atât de mare să se oprească din căutarile lui pline de dor.

Anumite lucruri, însă, nu i s-au şters bunicii deloc din memorie: reţetele moldovenești, remediile naturiste sau o ceartă de nereparat cu o cumnată, trecută de mult pe cealaltă lume. Când Natalia a pus mâna pe o lumânare aprinsă, bunica a înşirat o sumedenie de leacuri tradiţionale care au şi funcţionat, spre bucuria mea. La fel a turuit zilele trecute şi o reţetă străveche, pe care o ştia şi ea de la bătrânele satului şi pe care eu mi-am notat-o conștiincioasă într-un caiet.

Cândva, poate peste un timp mai lung, poate peste unul mai scurt, va veni şi vremea în care bunica nu îşi va mai aduce aminte nimic. Nu va mai şti care îi e numele, cum să doarmă şi cum să manânce, poate că nici cum să vorbească. Dar vremea aceea nu va fi la fel de tristă ca cea în care bunica nu va mai fi deloc. Atunci mă voi uita cu atenţie la Natalia mea, care nu ne va mai surprinde cu nicio păţanie olfactivă, nu va mai căra nicio geantă plină cu poveşti, va şti câţi ani are şi o va recunoaşte cu siguranţă pe mama ei şi îmi voi da seama că, şi prin ea, bunica va trăi.

Peste 36 de milioane de persoane din întreaga lume suferă de Alzheimer sau de alte boli asociate demenţei, iar cei mai mulţi bolnavi sunt de sex feminin. Majoritatea pacienţilor se găsesc în Europa de Vest şi în America de Nord şi numai pe acest al doilea continent menţionat, la fiecare 67 de secunde o persoana este afectata de Alzheimer. Deşi statisticile ne arată că maladia atacă în principal persoanele trecute de 65 de ani, numeroase cazuri de Alzheimer au fost întâlnite şi la vârsta a doua.

Totodată, în pofida faptului că specialişti din domeniul medical susţin că activitatea intelectuală şi menţinerea minţii într-un stadiu alert până la vârste înaintate sunt metode de prevenire a Alzheimerului, boala nu ţine prea mult cont de aceste recomandări. Acesta este şi motivul pentru care pe lista bolnavilor de Alzheimer s-au aflat de-a lungul timpului nume prestigioase de intelectuali: fostul preşedinte american Ronald Reagan, designerul Louis Feraud, faimoşii actori Rita Hayworth, Charles Bronson, Charlton Heston şi Peter Falk aka Columbo, scriitoarea Iris Murdoch (a cărei viaţă şi luptă cu boala au fost transpuse în premiatul film Iris), renumiţii compozitori Maurice Ravel şi Aaron Copeland sau ilustratorul Norman Rockwell.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa