Alzheimerul le-a furat bunica copiilor mei

alzheimer-mama-totul-despre-mame

Alzheimer este o boală crudă, nemiloasă ce nu poate fi prevenită și nici tratată și pe care, din păcate sau din fericire, nu o poți înțelege decât atunci când te confrunți cu ea.

Mama mea, probabil ca multe alte mame, a fost cea mai bună femeie din lume. A fost una dintre puținele persoane pe care le cunosc capabile de orice sacrificiu pentru cei dragi și nu numai. Îmi amintesc, în copilărie, când stătea ore întregi în bucătărie ca să facă un tort pentru că o rugase nu știu ce cunoștință sau să-i facă contabilitatea unei persoane care avea probleme cu fiscul, de cele mai multe ori pe doi lei sau gratis. De fiecare dată o întrebam de ce face atâtea gesturi frumoase, o acuzam că nu gândește pragmatic, o certam că pierde timpul și resursele în loc să se odihnească sau să facă ceva care îi face plăcere. De cele mai multe ori îmi răspundea că persoana respectivă are nevoie și că a rugat-o, iar ea nu a putut să spună nu. De fapt, niciodată nu putea să spună nu. Muncea mai tot timpul, uneori și noaptea pentru că nu putea să spună nu. La fel nu a putut să spună nu nici bolii Alzheimer.

Într-o zi am observat că nu se mai poate concentra, că a început să uite și că nu mai era capabilă să se organizeze. Am bănuit ce poate fi, dar nu voiam să accept, așa că am dus-o la medic. Diagnosticul a fost unul devastator: la numai 57 de ani avea Alzheimer într-o stare foarte avansată. Creierul ei, în urma tomografului arăta ca cel al unui copil de opt ani.

Când a început declinul

Cu câțiva ani înainte de acest diagnostic eu îmi fondasem deja propria familie. Ea a fost extrem de fericită când ”m-am așezat la casa mea” și aștepta cu nerăbdare să-i fac un nepot. O văzusem deja în rolul de bunică după nașterea nepoatei mele și mi se părea adorabilă. Mă uitam la ea și mi-o aminteam identică în copilăria mea. Era foarte calmă, avea o răbdare de fier și părea că știe răspunsul la orice întrebare legată de creșterea copiilor. Părea că abia trecuse prin experiența de proaspătă mamă, deși se scurseseră mai bine de 25 de ani de atunci. Tot ce făcea se învârtea în jurul nepoatei ei. Nu putea să facă o mâncare fără să se gândească la ea și să-i trimită și fratelui meu un pachețel. Era înduioșătoare și își venea tot timpul să o strângi în brațe, așa mică, durdulie și veselă tot timpul. De fiecare dată când eram împreună cu ea și cu fetița îmi spunea: ”Lasă ca după ce o să faci tu un copil, o să te ajut să-l crești. Abia aștept să-mi faci și tu un nepot!”.

Diagnosticul a venit când eu încercam să rămân însărcinată. Ei nu i l-am spus ca să o protejăm și pentru că așa ne-a sfătuit și neurologul. La momentul respectiv ne-a mai spus să avem mare grijă de ea, să o ferim chiar și de o banală răceală, deoarece astfel de situații îi pot agrava starea. Bine nu se va mai face niciodată. Scopul nostru era să ținem boala cât mai mult timp pe loc. Între timp am rămas însărcinată și când am anunțat-o a început să plângă de fericire și de neputință.

A prins la un moment dat o discuție între mine și medic care îmi spunea că boala evoluează repede, iar unul dintre simptome ar putea fi chiar să uite să meargă. Acest lucru a șocat-o foarte tare, iar când i-am spus că va avea un nepot, cu vocea tremurândă de emoție mi-a spus: ”Vai, mamă, dar eu nu te voi putea ajuta, căci eu nu o să mai știu să merg”. Și așa a fost, căci cu câteva săptămâni înainte de nașterea copilului a făcut un atac cerebral care a pus-o la pământ.

Până atunci trebuia să-i amintesc cu fiecare ocazie că voi avea un copil și de fiecare dată se bucura la fel de mult: ”Serios? O să-mi faci un nepot? Ce bucurie! Să fiți sănătoși amândoi și să ai grijă de voi!”

După atacul cerebral a fost o perioadă de recuperări și tratamente care au ajutat-o să se ridice din pat și să-și amintească cine suntem. Însă recuperarea a fost de scurtă durată, deoarece creierul ei nu a mai putut să o ajute să-și dorească să lupte și să se facă bine. Și încet încet a picat definitiv.

Cum este mama acum

Au trecut aproape șase ani de la diagnostic și aproape cinci ani de când a făcut atacul cerebral. Starea ei de azi este cumplită. Nu se mai ridică, nu mai merge absolut deloc, nu mai poate sta nici măcar în șezut, deoarece își pierde echilibrul și cade într-o parte. Nu își mai poate controla sfincterele și este obligată să poarte scutece pentru adulți tot timpul. Dar cel mai trist este că nu mai știe să vorbească. Nu mai poate să lege nici două cuvinte și nu aud din gura ei decât ”da, nu, bine” atunci când o întreb câte ceva. Mai tot timpul are o privire pierdută, de om nebun, o privire rece, absentă care nu exprimă nimic, dar care nouă ne sfâșie sufletul. Nu a ajuns să fie violentă sau să se piardă prin casă sau împrejurimi pentru că nu mai poate să meargă.

Partea cea mai tristă, lăsând la o parte faptul că eu nu pot accepta și nu m-am împăcat niciodată cu ideea că buna și frumoasa mea mamă a ajuns așa, este că cei doi copii ai mei sunt niște străini pentru ea. Dacă la primul s-a bucurat pe moment atunci când l-a văzut și, după ce a înțeles că e copilul meu, chiar a cerut să-l țină în brațe, pe cel de-al doilea nu l-a privit nici măcar o dată în ochi. Nu-l cunoaște și nu-i acordă atenție. Câteodată, probabil atunci când mai are o sclipire de luciditate, mai întinde mâna către nepotul ei cel mare. Iar el o ia de mână și o mângâie.

Nimic nu o poate aduce pe mama înapoi

Când rămân singură cu copiii, cel mare îmi pune o mulțime de întrebări despre ea, iar eu abia îmi opresc lacrimile și de cele mai multe ori nu știu ce să răspund. Copilul cel mare pare să empatizeze cu ea, își dă seama că e bolnavă și o privește cu milă, însă copilul cel mic se sperie când o vede și plânge dacă îl iau în brațe să îl apropii de ea. Probabil când va fi mai mare va înțelege și el. Însă înțelegerea asta nu poate compensa lipsa bunicii din viața lor. Nimic nu poate compensa faptul că mama a fost răpită atât de tânără din viața noastră.

Cu toate acestea, încerc să o mențin prezentă în viața mea și a copiilor prin amintiri. Orice fac, le povestesc despre ea. Am și foarte multe de povestit deoarece a fost o mamă extraordinară. Îmi amintesc și acum cântecele pe care mi le cânta și pe care încerca să mă facă să le învăț, îmi amintesc când îmi citea, când îmi pregătea costumele pentru serbare (într-un an a stat o noapte întreagă nedormită ca să-mi coasă o rochie de Crăiasa zăpezii și să lipească pe ea beteală argintie și praf de globulețe sparte), când mă ajuta să scriu primele liniuțe și bastonașe. Îmi amintesc când m-a luat cu ea în bucătărie și mi-a spus că pot fi ajutorul ei de nădejde. Acum, de fiecare dată când fac câte o prăjitură sau câte o mâncare gustoasă, le povestesc copiilor că am învățat rețeta de la mama mea și inconștient mă port cu ei așa cum s-a purtat mama cu mine. Le arăt poze cu ea din tinerețe, le arăt locuri pe unde am trecut cu ea și le povestesc întâmplări pe care le-am trăit împreună. Mă ascultă fascinați, chiar și cel mic care se teme de bunica lui.

Din păcate nu pot să-mi stăpânesc lacrimile niciodată când vorbesc despre ea. Mereu sfârșesc prin a pune întrebări absurde ce rămân mereu fără sfârșit, prin a încerca să găsesc vinovați sau prin a mă lamenta singură. Îmi bag capul în pernă, mă descarc și apoi mă detașez. Trebuie să o fac, căci altfel nu îmi pot păstra mintea clară și nu mă pot concentra asupra copiilor mei. Eu am viața mea acum alături de ei, iar mama, deși încă prezentă printre noi, este o amintire frumoasă, amintirea celei mai grozave femei din lume și a celei mai bune mame din câte s-au văzut.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație