Amintiri din Epoca de Aur

craciun-in-epoca-de-aur-totul-despre-mame

Vine un moment în viața fiecărui părinte care a copilărit în comunism când are de dat niște explicații. 

Pionier fruntaș și recitatoare exaltată de poezii patriotice, mă regăsesc prea puțin în copilăria sufocată de gadgeturi și excursii la mall a fiului meu.

Într-un moment de frustrare în fața nazurilor lui Tudor, am răbufnit și am emis celebra frază: “pe vremea mea…” Cum tabloul pe care îl pictam în cuvinte semăna, cred, cu o scenă apocaliptică din cine știe ce joc de-al lui, i-am captat interesul. Însă cum explici unui copil de azi ceea ce nouă, copiii de ieri (alatăieri?!) ni se părea în ordinea firii?

Jumătatea noastră de pâine cea de toate zilele

Mâncarea bunicii mele era magică. Gătită din mai nimic, avea un gust fabulos. Tăieței cu mac, cu brânză, cu varză. Plăcinte cu lobodă, supă din tot ce forma un pui (minus măruntaie). Capul de pui cu cioc crăpat pe tocător și creierul întins pe pâine. Pâinea cu untură, ceapă și boia. Pufuleții, când aduceau la Aprozar. Roșiile cu gust de roșii, friptura din puiul fiert bine, înainte, preț de-o supă. Prăjiturile făcute din nimic și lapte pentru care se stătea la coadă cu noaptea-n cap. Și, mai ales, pâinea. O jumătate pe zi, de persoană. Pe rație, cu bon. Portocalele pe pile, iarna sau bananele puse la copt pe ziar, pe dulap. Cum să explici asta unui copil care strâmbă din nas că trebuie IAR să bea fresh de citrice cu miere și un strop de ghimbir, să ne rafinăm gusturile de mici?! Cum să îi explici că, de fapt, o felie de pâine cu unt nu trebuie neapărat să aibă și alte toppinguri? Că fructele exotice pe care le punem în salata de fructe ar fi părut, pentru noi, căzute de pe altă planetă? Sau că verzuiul kiwi a intrat în viața noastră undeva în adolescența timpurie și reprezenta, de fapt, un suc concentrat la dozator, cu gust incert, care nu avea nimic de-a face cu fructul pe care îl cumpărăm azi când vrem noi de la magazin? Și că obsesia pentru terminat tot din farfurie vine, probabil, tot din vremurile Epocii de Aur, când avea tovarășul Nicolae Ceaușescu grijă să mâncăm sănătos? Și puțin. Mai ales puțin. Mă privește lung, în timp ce ciugulește o feliuță de mandarină și un sâmbure de fistic alternat cu merișoare uscate. Încearcă să înțeleagă. “Ca în Hunger Games?!” N-am văzut filmul, dar cred că e ceva pe-acolo.

Shoppingul, pasiunea mea

Magazinele, azi, sunt ceva complet fără legătură cu magazinele copilăriei noastre. Îmi amintesc limpede bucuria pe care o simțeam când intram în Alimentară să cumpăr sare și vedeam pe raftul de jos conserve de ton. Veneau rar, rar de tot, mult mai rar decât cele de sardine. Dar veneau. Și aveam 10 ani, dar știam că asta e o veste mare de tot și că trebuie profitat de moment. În rest, Alimentara era curată, sterilă și cam sufla vântul prin ea. Nici nu mai țin minte prea clar cum arătau magazinele de haine. Aceleași câteva produse cu iz de tristețe mocnită. Aceiași pantofi pe care îi purtam toți. Una peste alta, hainele aveau menirea să țină de cald și să nu te lase în pielea goală. Șosetele și chiloții erau de purtat până se rupeau și după ce se rupeau, se cârpeau. Mai aveam, fiecare, grație mamelor noastre, câte o cordeluță împletită sau un pulover tricotat cu model ca să ne scoată din anonimat și le purtam cu mândrie, chit că ne mânca pielea de la lâna aspră de parcă am fi avut râie toți. În schimb, îmi amintesc dureros de clar mirosul din magazinul cu jucării. Aveau acolo și inele pentru cravatele de pionieri. Dar mirosul, o, mirosul! De plastic nou, de metal chinezesc, de Moș Gerilă, de carton proaspăt, de fericire. Erau trei păpuși mari și late, cowboy și indieni și cai din plastic tare, câteva jocuri (unul cu dacii și romanii, care avea o tablă în relief, ce nebunie!). Mai erau mingi în plase perforate și forme din plastic, era și o bucătărie realistă pentru copii (eu nu am avut-o!), erau corzi de sărit și cretă. Erau câteva jucării chinezești pe baterii, o locomotivă și un fel de clovn care umbla și bătea la tobă. Le puneai baterii, le porneai și îți țineai respirația de emoție… Funcționau câteva minute, apoi bateriile se terminau și așteptai, cu răbdare, să primești altele, noi. Uneori, așteptai o lună. Și totuși, noi eram foarte fericiți în magazinul ăla. Spre deosebire de magazinele de jucării de azi. Unde sunt atât de multe variante care nasc tot atât de multe frustrări în sufletul copiilor sau găuri în portmoneul părinților. Nu știu cum să-i explic copilului care mă privește tulburat, cu o milă infinită în ochi, că nu are de ce să mă compătimească. Alea 10 jucării pe care le-am avut eu mi-au adus, probabil, mai multă bucurie decât sutele de jucării pe care le are sau le-a avut el.

Gala Desenului Animat, o dată pe sătămână în Epoca de Aur

Nouă nu ne interzicea nimeni să ne uităm la desene. Puteam să ne uităm la fiecare secundă de desen animat din lume. Adică vreo 10 minute pe săptămână, în total. Eram afară, la joacă, și se auzea o voce de sus. “DESEEEEENEEEEEE!” Funcționa mai ceva ca o sirenă de război. Străzile deveneau pustii în câteva clipe. Alergam cu deznădejde și speranță pe scări, ne împiedicam, ne ridicam, intram val-vârtej în casă, aruncam cât colo pantofii și zburam, efectiv, pe canapea. Intram în televizor, eu nu cred că îl priveam, pur și simplu. Așteptam fiecare frame din generic, fiecare sunet. Și apoi, magia magiei începea. Și, destul de curând, se încheia. Cu un oftat, coboram iar la joacă și asta trebuia să ne ajungă până duminica viitoare. Povesteam despre desene, ne povesteam desenele unul altuia, deși toți văzusem exact același desen. Însă, repovestindu-l, parcă îl mai vedeam o dată și încă o dată. O mai aveam pe Mihaela, îi aveam pe Lolek și Bolek, pe Pic și Poc. Și zău că nu ne certam cu părinții că stăm prea mult la desene și nici nu ne amenința nimeni că ne taie cablul dacă nu stingem televizorul. În schimb, se mai mișca antena de pe bloc și asta era o lovitură a destinului care se remedia cu fuga în vecini, însă fuga te costa cel puțin trei minute de desene.

Tovarăș Nicolae Ceaușescu!

Din suflet de copil, noi vă iubim! Tabloul tovarășului Nicolae Ceaușescu era peste tot. Ne privea protector din ziare, de la televizor, de deasupra tablei. Era Madonna, era Justin Bieber, era Lady Gaga copilăriei noastre. Eu l-am iubit. Mi-a plăcut să fiu șoim al patriei, mi-a plăcut să fiu pionier și, ghinion, mi-ar fi plăcut să fiu și utecistă, numai că nu am apucat. Părinții mei stăteau seara, pe întuneric, lângă radio și ascultau în mare taină Europa Liberă la radio. Eu stăteam la lampa mea cu gaz – căci daaaa, aveam lampă cu gaz! Coool – și învățam poezii patriotice. Nu cred că le plăcea prea tare ideea fiicei comuniste, însă mă rugau să fiu discretă. Să nu spun că ascultă ei Europa Liberă. Nici măcar prietenei mele, nici vecinilor cu care împărțeam palierul. Nu puneam întrebări, știam doar că nu poți să ai încredere în nimeni și că toată lumea poate fi securist. Ce era un securist nu aș fi putut spune, dar era un personaj negativ care arăta ca un om normal. Așadar, eu nu mă simțeam cu musca pe căciulă – eu chiar îl iubeam pe tovarășul Nicolae Ceaușescu – dar tăceam pentru că îi iubeam și pe ai mei, care, îmi dădeam lesne seama, nu îl iubeau la fel de tare. Și tăceam ca să nu le fac rău. Însă îmi amintesc un spectacol cu cercul de pionieri. Repetam poeziile în culise, cu tovarășa, când am greșit un vers și am spus, în loc de al 13-lea Congres “al 30-lea Congres”. Tovarășa a făcut ochii mari și a exclamat “Doamne ferește, Ruxi!” I-a ieșit pe gură înainte să se poată controla. A pălit, s-a uitat în jur și mi-a șoptit la ureche: “Să nu mai spui la nimeni, Ruxi, ce-am zis acum! Să nu mă spui, bine? Să nu mă spui!” N-aș fi spus-o nici strânsă cu menghina în pivnițele securității, era pentru mine o figură de zână iubită, dar i-am simțit panica, angoasa și mi-a fost rușine că simte așa sau că își poate imagina că aș spune cuiva. Și așa eram toți, dresați să tăcem și să nu avem încredere în nimeni pentru că, pe atunci, nu-ți imaginai Spidermeni sau Ariele în cei din jur, ci pur și simplu securiști. Un fel de spioni ai tovarășului Nicolae Ceaușescu, singurul care putea fi, la o adică, în mintea mea, Superman.

Ei, nu sunt astea cele mai SF povești pe care le putem spune copiilor noștri?

Citește și:
Telefon cu disc versus touch screen
După dealuri și copiii nedoriţi ai României lui Ceaușescu
Amintiri din copilăria… mamei
Scrisoare pentru mine însămi, când eram copil
Jucării chinezeşti & dezamăgiri
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație