Tot ce plănuiesc să fac atunci când copiii sunt plecați în vacanță, mi se pare, brusc, inutil.
Vă este familiar tabloul cu micuții care pleacă în tabără cu trenul sau autocarul, care se șterg la nas pe furiș și sunt îmbărbătați de părinți să-și înghită lacrimile pentru că despărțirea nu va dura o veșnicie și “să vezi ce te vei distra! Până diseară o să uiți de mami și tati!”
Ei bine, în cazul nostru e puțin invers. Cu cât afișează ale mele mai mult curaj și independență, cu atât mă smiorcăi mai tare cu lacrimi de crocodil când ajung acasă și nu mă vede nimeni. Sunt o mamă dependentă de copiii ei. Și, culmea, nu sunt o mamă-cloșcă, nu le-am înnodat strâns cordonul ombilical de fusta mea, astfel încât să nu se mai descurce în nicio situație fără ajutorul meu prețios. Dimpotrivă, le-am învățat să fie libere, responsabile, să ia decizii de unele singure, acolo unde lucrul acesta a fost posibil, să și le asume.
Înțeleg pe deplin nevoia de libertate – a mea și a lor –, știu de ce e bine să petrecem și timp separat, de ce ele au nevoie să se descurce și fără mine în preajmă și de ce eu trebuie să mă ocup din când în când de nevoile mele, cum ar fi să-mi pun părul pe bigudiuri, să merg cu al meu la un film interzis minorilor sub 15 ani sau să citesc seara și altceva decât cărți cu feți-frumoși-cu-moț-în-frunte și Ilene Cosânzene de la care te ia somnul alene. Și totuși, atunci când vine vacanța și ele pleacă prin tabere ori pe la bunici, brusc, nu mai știu ce să fac cu atâta cantitate de libertate pe metru pătrat, măi, frate!
Sunt o mamă dependentă care suferă de SDA
Când sunt plecate de-acasă, sufăr de SDA. Nu vă speriați, nu e contagios (sau, cel puțin, așa sper). E vorba de ceea ce eu am numit, în timp ce contemplam urma mânuțelor lor pufoase imprimate pe oglinda din hol, Sindromul Dorului Acut. Numiți-mă patetică, demodată, caraghioasă – da, chiar astea sunt numele mele când fetele nu sunt prin preajmă. Atunci devin un copil mare care suspină des și cade pe gânduri frecvent, iar ce mă mai salvează puțin de amploarea tragediei este simțul autoironic foarte dezvoltat, slavă cerului!
Atunci mă scutur de dor, mă mobilizez să fac tot ce n-am avut timp cât au stat zmeoaicele pe-acasă, pun o rochie pe mine și mă târăsc la o piesă de teatru pe terasă, în aer liber (cum am făcut ieri, deși, la un moment dat, am zărit un copil la trei rânduri distanță și mi-a sunat pe loc în urechi glasul lor atunci când râd cu poftă).
Una peste alta, și despărțirile astea sezoniere sunt bune la ceva. Eu, cel puțin, îmi dau seama că trebuie să prețuiesc mai mult momentele în care suntem împreună. Vacanțele, când copiii sunt departe, mă fac să înțeleg că ele nu vor fi lângă mine totdeauna. Că perioada în care-mi este dat să le cresc, să le formez, să mă bucur de prezența lor vie este limitată. Mai târziu, va pleca fiecare pe drumul ei, mai aproape sau mai departe, și cuibul ăsta care acum mi se pare neîncăpător, haotic și gălăgios mă va apăsa cu liniștea și goliciunea lui.
Love is for free
Vacanțele mă învață răbdarea și cum să mă bucur de clipa prezentă. Așa că, atunci când cele două fiice rătăcitoare se vor întoarce, n-o să mai aștept weekend-ul să petrecem timp împreună sau să fiu calmă și rezonabilă. Nici vreo ocazie specială să organizăm vreo petrecere sau altă ieșire împreună. Le voi zâmbi în fiecare dimineață, oricât de mult știu că va trebui să stau peste program la serviciu, vom face plimbări nocturne și răcorose prin parc în fiecare zi, le voi spune “te iubesc” de 1000 de ori pe zi, chiar dacă înainte le spuneam de 999. Pentru că întotdeauna e loc de mai mult și mai bine. Cum ar spune amicul Smiley, “love is for free”, so why don’t we share it forever and ever?
