Sau ghidul de supraviețuire al mamei singure în călătorie internațională
Fata de la ghișeu, într-o nepăsare totală, mi-a spus ca ea dă informații pentru altă destinaţie, şi să o consult pe colega de alături. Cum scaunul de lângă ea era gol, am insitat totuși să-mi spună la ce oră pleacă bus-ul de Limassol (al doilea oraș ca mărime din Cipru), și mi-a indicat din cap să mă uit pe tabel. Tabelul arăta așa cum vedeți în poză. Cu riscul de-a părea o sălbatică, am întrebat-o de unde ştiu care e staţia în care ne aflăm şi mi-a răspuns în mare silă: pleacă la 11:30. Am întrebat-o când vine colega, şi mi-a spus, ridicând din umeri, că la 13. OK, şi bilete? From the bus. Şi costă nine euro. I see și thank you, iau loc pe scaun jumătate de oră. Ca să consum timpul cât mai eficient, încep să descifrez din amintiri literele grecești cu care lucrasem un întreg trimestru într-a doișpea și îmi dau seama că cea de-a treia coloană, ΑΠΟ ΑΕΡΟΔΡΟΜΙΟ ΛΑΡΝΑΚΑΣ, e cea care mă interesează (iată că uneori e util ce înveți la liceu).
Da, Aerodromio Larnacas e coloana „mea” și analizez îndelung orarul plecării, în neșansa în care aș rata sau nu aș avea loc în primul autobuz (trebuie să menționez că am rămas cu rău de autocar, de la taberele de pionieri în care plecam frecvent în școala generală, tabere din care nu îmi amintesc mare lucru în afară de mirosul gazelor de eșapament din autocarele respective și frisoanele de greață, așadar evit pe cât pot transportul de acest tip și unde nu se poate, ocolesc măcar aglomerația). În timp ce mă trag cu trollerul la soare și rămân în maiou în noiembrie, meditez la minunea de a mă fi teleportat în două ore și jumătate de la 5 grade C la 25. Cât de repede am ajuns în altă viață! Sunt doar o turistă care stă pe un bagaj, lângă gardul viu din măslini, singura persoană din stația de autobuz. Nu e prima dată când plec de acasă de când sunt mamă, am mai plecat anul trecut la Berlin tot așa cu treabă pentru câteva zile, și am mai lipsit de două ori câte o noapte, dar e prima dată când plec neînsoțită. Dar e OK, mă descurc, iar copilul meu e în siguranță și fericit în brațele iubitoare ale tatălui lui, ca de fiecare dată când nu sunt prezentă.
Sunt singurul pasager? îl întreb mirată pe șofer, când în sfârșit apare la autobuzul de Limassol, cu 10 minute înainte de plecare. Nu am eu norocul asta! vine replica lui, glumeață. În scurt timp a mai apărut un cuplu de muncitori români. Am mai ramas câteva minute în stație să așteptăm posibili pasageri, prilej cu care l-am chestionat pe șofer despre viața din oraș. (Uite o chestie pe care n-o faceam înainte să devin mamă sau poate are legătură cu maturizarea, cert e că nu aveam curiozitatea să intru în vorbă cu străinii. Nu întrebam pe nimeni nimic, nu mă interesa cum trăiesc alții, dacă au greutăți, criză financiară sau nu, acum eram gata să empatizez cu tristețea șoferului care se plângea că vara e foarte cald și umezeala foarte mare, că sunt prea mulți ruși în stațiune sau că nu are destui pasageri pe cursă în extra-sezon).
Ajungem după 40 de minute în staţia din oraş şi începe ploaia. Miroase a praf umed, ca la Sfântu cînd plouă. Doar că aici mai sunt și mașini, și e interesant că toate au volan pe dreapta. Și toată lumea vorbește engleză. Ploaia se întețește. Aşa am eu noroc, ori de cîte ori plec undeva, mă întorc cu o umbrelă nouă.
După ce mă îmi iau în primire studioul din micul hotel aflat la două minute de plajă, ies în împrejurimi să caut fish tavern pe care mi-o recomandase recepționerul. Ploaia s-a potolit iar orașul abundă de mirosuri de eucalipt, iasomie, măslini, e plin de flori, de portocali și de palmieri. Și porumb copt. Dacă și taverna ar fi deschisă, ar fi minunat. Mă refugiez într-o cafenea și, în timp ce privesc marea savurând un cheese cake făcut de altcineva pentru mine, aud în spate: Mommy let’s play, mommy let’s play! I have the milk to deliver.
Întorc capul și văd o tânără mamă ajutându-l pe puștiul ei de vreo cinci ani la nu ştiu ce joc pe telefon. Mă apucă nostalgia și dorul de copil și îmi promit că la întoarcere o să ieșim și noi în oraș la o prăjitură, că tot nu am făcut de mult asta.
