Bebeluşii dau dependenţă

Ruxandra Rusan
Dor de bebelusi / Totul despre mame

Ştiți nebunele alea care, când prind un bebeluş, nu-i mai dau drumul? Îl miros în cap, îi pupă tălpițele pufoase, cer voie să schimbe scutecul murdar etc? Din aia sunt eu. Nu mă pot abține, iar prietenele cu bebeluşi au învățat lecția. Profită ca să mai ia o gură de aer, în timp ce eu iau cu nesaț o gură mare de parfum de bebeluş.

Citește acum cele mai importante cărți pentru îngrijirea bebelușului, scrise de cei mai buni specialiști. Acestea sunt disponibile AICI.

Azi-noapte am visat că născusem o fetiță. Wow, cum a fost! O alăptam, o țineam la piept, era mică şi dulce, dulce ca o căpşună crescută în grădină. M-am trezit cu un zâmbet tâmp pe față, de parcă-l visasem pe Jude Law. În realitate, nici urmă de bebeluşă, doar gândul că puştiul meu de aproape 8 ani e-n vacanță la bunici şi că nici nu mi-a răspuns la telefon ieri seara.

Dulcea privare de somn şi libertate

Le implor pe toate mămicile de bebeluşi din lume: noaptea, când noi, ceilalți, dormim, iar voi stați ciufulite cu ăla mic în brațe, între o ragadă şi un râgâit, amintiți-vă că sunteți cele mai norocoase din lume! La fel şi atunci când, după ce ați plimbat pruncul cu colici 40 de minute pe holul apartamentului, îl puneți în pătuț şi el începe iar să urle.

Nicicând nu veți simți mai tare, mai intens, mai dureros şi mai plăcut că o ființă umană are atât de multă nevoie de voi. Bebeluşii dau dependență, dar nu-ți dai seama de treaba asta cu adevărat până nu cresc şi încep să aibă nevoie de tine altfel. Crezi că nu prea ştii ce faci, că mergi pe ghicite? Greşit! Tu ai toate răspunsurile la nevoile copilului tău de acum.

Cresc cu viteza luminii

Sunt sigură că bebeluşii sunt atât de drăgălaşi pentru că mama natură are grijă de ei. Dacă n-ar avea capul caraghios de mare, ochişorii cât două cepe, pălmuțele moi, mirosul ăla divin şi gânguritul atât de armonios, ne-ar veni s-o luăm la fugă cel puțin o dată de zi. Dar sunt înarmați, genetic, cu toate atuurile ca să creeze o dependență inimaginabilă.

De-abia aştepți să crească, totuşi. Să devină mai independenți, mai rezonabili. Şi când o fac, te trezeşti că visezi (literalmente) să fie iar mici, vulnerabili, terorişti şi complet dependenți de tine. Cum să nu te simți în al nouălea cer când ştii că simpla ta îmbrățişare poate face o ființă umană 100% fericită?!

Şi, vai, mi se pune un nod în gât când îmi amintesc momentele cu Tudor adormit pe burta mea, piele pe piele, cu respirațiile noastre magic sincronizate, toropeala perfectă şi puiul de somn comun, complet, absolut. Copiii cresc cu viteza luminii şi te trezeşti, hăbăucă, cu un ditamai omulețul lângă tine, pe care nu-l mai poți căra în brațe din două motive: e prea greu şi nici nu mai vrea.

Copii mici, probleme mici…

…copii mari, probleme mari. Mă enerva maxim să aud asta din gura mamelor de copii mari când mie mi se oprea lumea-n loc din pricina vreunei iritații de scutec sau a unui dinte care ieşea dureros. „Voi chiar ați uitat???” Da, au uitat. Uităm.

Rămânem doar cu amintirea unei perioade fabuloase, în care cam toate problemele îşi aveau rezolvarea la noi în brațe, în sânii grei de lapte sau în cântecelul de leagăn devenit mantră de familie. Problemele mari de atunci erau doar etape binecuvântate când tu, mama, aveai răspuns şi rezolvare la fiecare întrebare sau problemă din Universul copilului tău. Tu cu el. Uniți printr-un cordon ombilical extins, invizibil, secret şi plenar.

Când cresc, problemele lor se leagă de factori pe care nu-i mai poți controla sau învinge la fel de instinctiv şi de uşor. Teme, şcoală, alți copii, dorințe costisitoare, sporturi, fițe, distanță. Pur şi simplu nu îi mai eşti suficientă copilului tău. Care, sănătos şi firesc, se raportează la lumea largă mai mult decât la lumea mică de acasă.

Tu eşti rădăcina, el e planta care şi-a scos capul la lumină şi, vrei nu vrei, înverzeşte şi înfloreşte pe cont propriu. Atunci pricepi de ce problemele sunt mai mari. Pentru că rezolvarile sunt mai complicate. Şi tu, mămică dragă de bebeluş, priveşti spre fereastra mea întunecată, noaptea, în timp ce-ți legeni bebeluşul.

Iar eu visez la un bebeluş care mă ține trează, în timp ce fiul meu doarme la 400 de km depărtare visând la un PC pe care poți instala Minecraft. Ce încâlceală!

 

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa