Cadoul meu de ziua mea e ziua mea!

Sunt născută vara, în plină lună a lui cuptor, când toți copii sunt în vacanță și când căldura te topește. Acesta a fost motivul pentru care petrecerile de ziua mea din copilărie erau o masă cu cartofi prăjiți și șnițel, tort de casă cu cremă extrem de bogată-n margarină, lumânări galbene de biserică și muzică la casetofonul care mulți ani n-a cunoscut decât caseta cu Rednex (i-a urmat 3 Sud Est, dar mult mai târziu).
Invitații erau mereu aceeași, cei trei copii vecini, iar cadourile primite variau de solnițe și tablouri cu japoneze, până la șosete flaușate, izmene sau pijamale. Îmi amintesc cum deschideam fiecare cadou și zâmbeam, deși în sinea mea mă întrebam cam cum ai putea să pleci de acasă la ziua cuiva cu așa ceva. Într-un singur an am primit ceva chiar util pentru care m-am bucurat sincer: niște carioci! Așa de mult le-am iubit! Am suferit cumplit în toamnă, când a început școala, și am constat că erau uscate. Dar erau frumoase! Le-am păstrat mulți ani! Cred că încă le mai găsesc în casa copilăriei, dacă mă apuc să le caut.

Acei trei veșnici invitați la ziua mea

După ce am mai crescut, m-am lăsat de acest sport. Mă plictisesem de acei trei veșnici invitați la ziua mea. Eu aș fi vrut mai mult, dar aspectul financiar era cel care o făcea pe mama să ridice tonul și să-mi repete, pentru a mia oară, că nu are bani de cheltuit pe fundul meu. Mă plictisesem și de meniu și de cadouri. Obosisem. Am început, pe la vreo 19 ani, să-mi ignor ziua de naștere. Încercam să nu afle prea multă lume că e ziua mea. De multe ori, nici măcar părinții nu-și mai aminteau să mă felicite. Pe la vreo 25 de ani, numai angajatorul și doamna de la Fisc îmi știau ziua de naștere. A, plus rețeaua de telefonie mobilă, care mă recompensa cu 10 minute gratuite în rețea. Nu mai știa nimeni când mă sărbătoresc. De fapt, eu nu mă sărbătoream niciodată.

Îmi aminteam de petrecerile mele din copilărie

Se întâmpla să mai merg șa vreo petrecere aniversară și să am, negreșit, un moment în care să fac un exercițiu de imaginație. Mă puneam în locul sărbătoritului/sărbătoritei. Îmi trecea repede, îmi aminteam de petrecerile mele din copilărie și nu mă mai tenta nicio petrecere. Îmi aminteam și de mama care nu cheltuia bani pe fundul meu… Îmi aminteam de cadouri și de toată acea bucurie pe care trebuia s-o mimez la vederea lor.

Așa cum o vreau eu!

Acum, la peste 30 de ani, după mai bine de 15 ani de la ultima mea petrecere, am decis să fac o petrecere de ziua mea. Așa cum îmi doresc eu! Așa cum o vreau eu! Așa cum n-am avut-o niciodată! Anul acesta, îmi voi face chiar eu primul cadou de ziua mea: ziua mea! Îmi voi organiza singură petrecerea! Mă rog, voi angaja niște profesioniști să se ocupe de organizare, dar eu voi fi cea care va lua toate deciziile. Eu voi alege meniul, tortul, muzica, aranjamentele, tot, tot, tot. Bine, cadourile nu mi le pot alege, dar cel mai important cadou e chiar ziua mea și am ales deja RIN Grand Hotel care să mi-l facă frumos.
PS: nu va fi nici urmă de cartof sau de pane în meniu!
Intră în conversație