Când cerul era la o scară și o mână de iluzii distanță

Maria Tănăsescu

Memoria e uneori un animal crud, tentacular, care sapă neobosit nesfârșite labirinturi în care apoi conservă cu tenacitate nediscriminatorie atât ce ne dorim uitat, cât și ce ne-am dori îmbrăcat în haine ficționale mai de soi.

Am citit cartea lui Vivi Gherghe – „Eu n-am furiș. Dialoguri marioneze” – într-o noapte în care vara încă se dospea și vara!, vara vorbește cel mai limpede limba copilăriei pentru că în Oltenia profundă,  cea pe care această cititoare o are în comun cu autoarea, vara e despre struguri, praf, lubeniță și libertate, dar mult prea adesea e și despre un cer care fie coboară amenințător și ne apasă umerii fragili de copil, fie se încăpățânează să ne refuze înălțarea.

Dialogurile cu Mario aduc și un soi de echilibru

Dialogurile cu Mario, înțeleptul, co-autorul, fiul, somnorosul, hazliul, copilul fără furiș prilejuiesc alunecările duioase înapoi către fetița care își vede de incursiunile ei odiseice în năzbâtia care pe moment îi captează întreaga energie, fie că e vorba despre sondarea miezului pământului, înălțarea la cer, sau pur și simplu canalizarea atenției unuia dintre adulții ocupați cu ale lor. Dialogurile cu Mario mai aduc și un soi de echilibru, el restabilește, firesc ordinea în lumea oamenilor mari, din câteva tușe și verbe potrivite. El e un ingenios al limbajului, de parcă l-ar reinventa, așa cum fiecare copil o face, uitându-se cu alte lentile, mai proaspete, la cuvintele pe care noi, ceilalți, le purtăm ca pe niște haine ponosite.

Bucuria acestei cărți stă în limbaj

Nu doar regionalismele, absolut savuroase, cu care e presărată cartea, dar memoria autoarei (pentru unii dintre noi, memoria e un hârciog încăpățânat) recuperează extrem de precis dialogurile, ah! Dialogurile sunt sarea și piperul acestei cărți, ele sunt ironice, autoironice, înțeapă, dor, amuză (greu de șters din minte scena cu replicile tăioase dintre bunici deasupra farfuriei împărțite de mâncare – se cheamă dragoste pentru unii dintre noi), cutremură, întristează, cheamă în ajutor alte amintiri.

Fetița zvăpăiată și senină capătă în cărbunele lui Nini puteri magice

În geografia intimă oltenească, ilustrațiile lui Tuan Nini sunt o poveste în poveste. Propria ei lectură asupra poveștii e absolut înduioșătoare, fetița zvăpăiată și senină capătă în cărbunele lui Nini puteri magice, e pe cât de atotputernică se visează. E o atmosferă care mi-a amintit de animațiile lui Miyazaki, un amestec de melancolie și nesupunere. Și e musai de amintit, fără prea multe detalii, mai bine de descoperit la lectură, că o anumită ilustrație reușește să încapsuleze perfect uriașa emoție pe care o conține textul; îl susține, e ca și cum ar ține-o de mână pe fetița copleșită.

Cartea se devorează în câteva ore, vă invit cu toată inima să o citiți neîntârziat; iată, e vară, ceasurile acum sunt mai lungi, aduc cu ele ecouri de pe vremea când erau nesfârșite, când aveam mai puțini centimetri, iar de la înălțimea lor, pământul era un mister perfect permeabil, iar cerul – ei bine, cerul era la o scară și o mână de iluzii distanță.

Cartea ”Eu n-am furiș. Dialoguri Marioneze”, de Vivi Gherghe, cu ilustrații de Tuan Nini poate fi comandată de AICI.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa