…sau cum arată prima vacanță adevărată
E primul an când pleacă ăla mic la bunici și eu nu stau ca pe ghimpi. “Ăla mic” are aproape 9 ani, așa că bifez deja niște ani de stat ca pe ghimpi și de numărat orele până se-ntoarce.
Anul ăsta, plecarea lui m-a prins și pe mine în toiul unor evenimente profesionale mâncătoare de timp, așa că pe de-o parte am respirat ușurată că pleacă și am timp să muncesc, pe de alta că pleacă și se joacă cât e ziua de lungă la aer curat în loc să stea în camera lui cu ochii-n tabletă.
Mi-a picat bine
Spre deosebire de anii trecuți, acum am folosit și am savurat fiecare zi fără remușcări și dor obsesiv. N-am gătit nimic timp de două săptămâni – și am slăbit trei kilograme!, am văzut o grămadă de filme, am muncit și mi-a plăcut să nu stau cu gândul la casă. Am ieșit cu prietenii, am râs, am băut cu o jumătate de bere mai mult decât era indicat, m-a durut capul a doua zi și am bolit dulce până la prânz, în vîrful patului. Mă simt mai tânără cu 10 ani decât mă simțeam acum două săptămâni. Să-mi fie rușine? Nu mi-e. Și nici nu mă copleșește vina. A fost mai vacanță decât vacanța la mare, din iunie.
Cum s-a simțit el?
Cred că s-a simțit și bine, i-a fost și dor, s-a frustrat pentru unele obiceiuri care nu-i plac la țară. S-a jucat cu copiii, s-a mai și ciondănit cu bunicii. Seara, câteodată, simțeam că-i e dor de mine. Ne-am visat reciproc și ne-am povestit visele, am vorbit la telefon o groază, mi-a cules pietre de râu, a filmat ce vedea și ar fi vrut să văd și eu. Dar a fost OK. Cred că experiențele astea prind bine tuturor. Și părinților, și copiilor, și bunicilor. Chiar dacă în viziunea lor copiii noștri sunt prea răsfățați ori pretențioși ori nu mai sunt cum eram noi când eram copii. Ne adaptăm fiecare la fiecare, câteva săptămâni pe an, iar secretul e să ne adaptăm fără să încercăm să ne schimbăm unii pe alții.
De ce avem nevoie de pauză noi, părinții?
Pentru că obosim. Fiecare zi are rutina ei – rutină în care ne simțim la adăpost – dar care ajunge să te copleșească. Să rupi ritmul e mai ceva decât un fresh de citrice cu mentă. Te remontează fizic, psihic și emoțional și te pregătește s-o iei de la capăt fără frustrare și senzația că tu rămâi mereu pe locul doi. Săptămânile astea, am fost pe locul 1. Mi-am ascultat dorințele și chefurile, pe care un copil te învață să le pui în cui fără voia lui – sau cu. Am încercat pieptănături noi, n-am niciun fir de păr în plus pe corp, am unghiile mega îngrijite și n-am călcat în piață – a fost delegat soțul meu cu această îndeletnicire care mie nu-mi merge deloc la suflet. A fost o gură de aer proaspăt de care aveam nevoie urgentă. Iar pentru copil, a fost un alt fel de vacanță. Fără noi și fără confortul psihic pe care ți-l dau adulții cu care ești obișnuit. Și a fost un exercițiu de adaptare la alte condiții. Pînă anul ăsta, mi se părea că-l supun la un efort de care nu are nevoie. Acum mi s-a părut că îl va ajuta să vadă lucrurile cu alți ochi. Să aprecieze stări de fapt diferite pentru avantaje diferite.
Azi schimbăm placa
E ora 4 după-masă acum și m-a sunat să-mi spună că mai au trei ore până-n București. Am intrat în vrie de la primele ore. Curățenie, piață, gătit, prăjitură, tot ce am evitat cu încrîncenare până ieri am făcut azi, în câteva ore. Să vă spun că m-a copleșit simțul gospodăresc? Nuuuu… N-aș minți în halul ăsta. Mai degrabă mi-am amintit de adolescență. Când prindeam două zile singură acasă și invitam la mine jumătate de clasă. Și apoi se făcea ora la care adulții se apropiau, iar eu intram într-o stare de hărnicie soră cu atacul de panică. Reușeam să aerisesc, arunc, spăl, curăț, șterg toată casa, încât părea suspect de ordine și de curățenie. Așa și-acum. Umpleam un ardei, mă mai pufnea râsul. Mai ștergeam de praf o etajeră, mai mustăceam un pic.
6, vine copilul!
