Când mamele fac gafe

Mi-am găsit telefonul de serviciu în frigider, la fundul castronului cu roșii culese din grădină. Statuse peste weekend acolo și noroc că nu mă căutase nimeni, altfel cred că ne-ar fi băgat în sperieți o sonerie de telefon venind din frigider. După întâmplare, am râs o bucată de vreme, apoi am stat să mă gândesc la cât de des făceam astfel de erori în primii ani după ce devenisem mamă. Surmenajul, emoțiile, nopțile pierdute, grijile, toate aceste motive de epuizare fac ca o proaspătă mamă să se sune singură de pe fix pe mobil și apoi să se întrebe cine a sunat-o, să își lase cheile de la intrare în ușă, pe exterior, să dorească să pornească aerul condiționat cu telefonul sau să țină plăcinta în cuptorul nepornit. Mai sunt destule exemple din categoria amuzante și inofensive și majoritatea rivalizează cu popularele bancuri cu blonde, însă ce te faci când lucrurile pot lua o întorsătură riscantă sau chiar periculoasă?

Eu eram campioana lucrurilor făcute simultan, dintr-o dorință neformulată dar încăpățănată de a câștiga lupta cu timpul. Uneori îmi ieșea, alteori nu. Iar atunci când nu-mi ieșea mai aveau și alții de suferit de pe urma acestei lupte.

 

Înainte să existe copilul, nu mi s-a întâmplat niciodată să-mi las mașina în parcare cu cheia în încuietoare, pe exterior, sau să îmi închid mașina uitând cheia în interior. Din fericire, (aproape) de fiecare dată băiețelul meu a fost cu mine, în afara mașinii, sau am fost singură. Prima dată eram aproape de casă, așa că mi-am lăsat mașina acolo și m-am întors cu rezerva, altă dată am avut norocul să fie un service pe aceeași stradă și niste domni amabili mi-au arătat cum să deschid cu o sârmă mașina prin exterior, introducând-o cu maiestrie pe lânga geam (ce nu face românul cu două cuie și o sârmă!), iar apoi am avut ocazia sa exersez singură până la reușită, în parcarea unui supermarket, sacrificând un ștergător.

Cea mai urâtă dintre toate, și cu care îmi amintesc cu ghemuri în stomac, s-a întâmplat înainte de Crăciun. Băiețelul meu avea un an și nouă luni, ieșisem cu el de la un supermarket din suburbia unde locuim, și, în timp ce descărcam cumpărăturile, m-a sunat pediatra lui. Cum era un apel important, iar copilul în siguranță, deja instalat în scăunel, l-am preluat în timp ce îndesam cumpărăturile în mașină.

Probabil că în timp ce mi s-au format tot felul de reflexe materne, mi s-au atrofiat altele, altfel nu îmi explic de ce în timp ce închideam telefonul am tras un picior și la portiera larg deschisă, fiind sigură că a rămas cea de la șofer deschisă. Ei bine nu, pentru că bagasem cheile în contact pentru a porni căldura, deschizând pe partea cealaltă. Întrezărind greșeala, m-am aruncat către portiera care se inchidea implacabilă. Am reușit să-mi prind degetele în ea, dar totusi s-a închis că de, îi trăsesem un picior zdravăn, de teamă să nu pierd cumpărăturile pe drum. COPILUL! Am tras aer în piept și am analizat situația îngrozitoare. Copilul în scăunel, cheia în contact, toate ușile blocate, dar măcar era căldura pornită și lumina aprinsă în interior, că afară oricum se înserase și se pornise și un pic de ger. O.K., hai că știu s-o deschid, mai sacrific un ștergător. În noul context (întuneric, lacrimi în ochi de la ger și de la reflectoarele mașinilor care întorceau în parcare, copilul care nu înțelegea ce se întâmplă și începuse să scâncească) procedura nu era așa de simplă. Dupa vreun sfert de oră de încercări eșuate, a aparut un nene dornic să mă ajute. I-am explicat situația, i-am spus cum trebuie procedat, însă, ca orice nene cu inițiativa la el, a văzut că una dintre portiere (cea trântită cu piciorul) nu era închisă etanș și s-a apucat să tragă brutal atât de ea, cât și de mâner. Am încercat să-i spun că e pierdere de timp și mai bine să mă ajute la schema cu sârma, dar părea că nu înțelege. Și, oricum, ce credibilitate aveam din postura în care mă aflam? Trebuia să zic mersi pentru orice fel de ajutor, nu? Nenea respectiv, până nu a rămas cu mânerul în mână, nu s-a convins că a fost un pic cam deplasat. Simțindu-se cred vinovat, s-a oferit să mă ajute în continuare. Cum afară era de-a dreptul beznă, cum cel mic se pusese pe un plâns adevărat, cum sârma pe care o folosisem se stricase, cum între timp apăruseră și nevasta și copilul omului care nu înțelegeau nimic din ce se întâmpla (și îmi puneau tot felul de întrebări stupide de genul: Dar de ce nu deschideți cu cheia? Dar de ce nu spargeți geamul? Dar copilul nu poate deschide? Dar așa departe de oraș locuiți? Dar ce făceați aici? Nu poate veni nimeni? cărora eu trebuia să le răspund calm: Pentru că cheia e înăuntru, pentru că cioburile îl pot lovi, nu vedeți că e prea mic și nu știe și nu ajunge, da, așa departe locuim, făceam și noi cumpărături, păi așteptăm să vină cineva dar oricum durează, așa că mai bine nu stăm degeaba), situația tindea să se ducă într-un mare absurd, fără nicio scăpare. Colac peste pupăză, ca într-un film românesc, cineva lansa artificii atât de aproape încât ploaia multicoloră se reflecta direct în geamul pe care mă chinuiam să-l forțez.

După aproape o oră de încercări eșuate, sleit de plâns, copilul a adormit. Încetaseră și artificiile, așa că momentul de liniște ne-a prins bine și, dotați cu o nouă sârmă pe care ajutorul meu o găsise prin coclauri, am reușit să ridicăm prin exterior siguranța de la geamul din spate.

 

Nu are sens să mai spun cât de vinovată m-am simțit și că aceasta e o poveste care nu îmi face deloc onoare. Dar v-am povestit-o pentru că puteți învăța ceva de aici. Nu faceți o mie de lucruri în același timp, nu vă forțați limitele, cereți ajutor când nu se mai poate. Nu trebuie să fiți mame eroine, să duceți toate treburile casei, să creșteți singure copilul, să aveți un serviciu solicitant și să mergeți la sală în fiecare zi. Iar dacă vă simțiți extenuate, luați o pauză și nu ajungeți ca mine, cea de atunci.

 

Ție ți s-a întâmplat să faci gafe? Care a fost cea mai amuzantă?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație