Cum și când să ne lăsăm copiii să zboare din cuib

cand ne lasam copiii sa zboare totul despre mame

În fiecare primăvară, pe pervazul de la baia noastră apar câteva ouă de porumbel. După ce apar micile arătări – nu, puii foarte mici de porumbel nu sunt chiar cei mai frumoși pui din lume – începe agitația pentru părinți.

Primește cele mai utile articole de parenting direct la tine în Inbox

sau
Înscrie-te cu Facebook

Îi privesc zâmbind și nu pot să nu mă gândesc că natura ne-a lăsat destul de asemănători când vine vorba de puii noștri. Porumbeii mari hrănesc, îngrijesc, giugiulesc puii. Când mai cresc, stau prevăzători de margine și nu îi lasă să se apropie de gol. N-am prins niciodată momentul primului zbor, cred că mi-ar sta inima-n loc. Însă părinții puilor știu când e timpul să-și lase puii să zboare.

Noi când îi lăsăm pe ai noștri să zboare?

Mi-am pus problema de multe ori… Un copil are nevoie să se poată baza pe el însuși, să știe traversa o stradă, să poată ieși la joacă în spatele blocului, să-și pună o cană de lapte. Când știe că este capabil să-și acopere singur anumite nevoi, se prețuiește mai mult și e mai stăpân pe sine. De fapt, mult mai dificil este pentru părinte să își dea seama când a sosit momentul în care poate să-i dea drumul în lume, puțin câte puțin.

Prima dimineață când l-am lăsat pe Tudor să meargă la școală singur a fost ca o halucinație pentru mine. Am școala la doi pași de casă, îl pot urmări pe geam de când iese din bloc până intră în clădirea școlii. Se întâlnește cu alți copii din vecini și fac drumul de 30 de metri împreună. Dar acea PRIMĂ dată a fost ireal. Părea mare în casă, când și-a tras fermoarul de la geacă. Părea mare și când i-am dat pupicul obișnuit. Însă când l-am văzut jos, cu ghiozdanul în spate, mi s-a părut mic și expus. Neajutorat. Îmi trimitea bezele în sus, eu eram cu ochii cât cepele. Mă întrebam ce-o fi fost în capul meu să-l las. A doua zi a plecat glorios și mîndru nevoie mare de el însuși. Acum o are în grijă, până la școală, și pe sora mai mică a unui prieten care învață după-masă.

Avea dreptate, era pregătit!

Recomandări



Am un copil curajos, eu doar mă prefac!

La nouă ani și jumătate, cât are acum, mă pot bizui pe el să vină singur acasă când e cazul. Iese în parc cu prietenii, poate merge la magazin să ia o pâine sau o sticlă de ulei. Nu știe că prima dată când a ieșit era urmărit de taică-său, ne-am simțit prost să-i spunem pentru că era tare mîndru să fie de folos și să reușească să ducă la bun sfârșit o sarcină de oameni mari.

Dacă nu lași copilul să crească, nu crește. Dacă îi spui să-i fie teamă, îi va fi. În tot calculul ăsta al riscului versus beneficiu contează enorm să te asiguri că a priceput unde sunt pericolele reale și să te convingi că respectă regulile esențiale, de la a nu traversa fără să se asigure la a nu intra în vorbă cu străini. Sunt atât de multe de spus și fiecare părinte simte când e momentul să mai lase din mâini frâiele. Nu e comod, nici plăcut sau înălțător. E înspăimântător! Pentru tine, părintele…

Dacă noi nu avem încredere în ei, atunci cine să aibă?

Însă pentru copil e șansa de a crește și de a avea curaj să pășească fără să fie ținut de mână, așa își poate găsi echilibrul natural, curajul și înțelepciunea. Dacă eu nu am încredere în Tudor, de ce ar avea el încredere în el însuși? Cum i-aș putea spune că este un copil care poate visa să fie orice vrea el dacă eu n-aș avea curaj să îi permit să fie el însuși atunci când încearcă să zboare un pic din cuib?

Pentru că un copil independent este un copil care a avut voie să greșească, vă recomandăm acest articol: 5 greșeli care îi transformă pe copii în adulți fericiți și de succes

Și nu uitați să ne dați un like pe Facebook, dacă nu ne-ați dat deja, pentru a fi la curent cu tot ce scriem și publicăm!

DISTRIBUIȚI
Articolul precedentMachiajul pentru cearcăne: trucurile noastre
Articolul următorInceput de primavara
Facebook Profile photo
Sunt Ruxandra Rusan, jurnalist si mamica. Zilnic, sunt in direct la radio Itsy Bitsy, unde am intalnire cu parintii cei mai simpatici. In rest, ma pregatesc sufleteste sa dau nas in nas cu preadolescenta lui fiu'miu, care a implinit 10 ani. Oricat de agitate ar fi zilele, raman mereu cu capul in nori si cu picioarele pe pamant