Ce voi face în 2013

Rezoluții de Anul Nou reciclate și uitate

 

 

Unul din terapeuții cu care am avut lungi conversații (pot să le spun așa, nu?) de-a lungul timpului mi-a recomandat să îmi fac eu însămi un cadou de Crăciun, un cadou care să simbolizeze felul în care îmi doresc să evolueze viața mea în anul care vine. În felul acesta mi-aș asuma rezoluțiile de Anul Nou și cu un cadou atașat. Un cadou care să îmi reamintească, de-a lungul anului, ce mi-am propus. Pentru că principala problemă cu rezoluțiile de Anul Nou știți care este, nu-i așa? Haideți, fiți sincere! Adevărul este că uităm rezoluțiile de Anul Nou la nu mai mult de câteva zile după ce ne-am jurat solemn că vom face și vom drege câte-n lună și în stele.

Eu una nu îmi amintesc nici să mă bați ce mi-am promis anul trecut de Anul Nou. Că voi fi o mamă mai bună și o soție mai iubitoare? Că voi încerca să fiu mai mulțumită cu ce am și mai puțin nemulțumită de ce NU am? Sau poate mi-am promis doar că o sa am mai multă grijă de mine, să devin și eu o doamnă, nu doar o mămică, și din cauza asta mă tot lovesc de pantofii aceia cu toc cui pe care singură mi i-am cumpărat și nu i-am purtat niciodată? Ultima variantă pare mai plauzibilă și se potrivește și cu sfatul terapeutului: să îmi fac un cadou care să îmi aducă aminte de promisiunea făcută mie. Bifat: pantofi cu toc cui. Ce nu am bifat însă este rezoluția în sine: nu am devenit o doamnă (orice ar însemna asta) în 2012. Nu mai mult decât fusesem în 2011.

Nu mă cunoașteți și vă imaginați probabil că scriu acest articol țăcănind tastele computerului cu manichiura mea perfectă, roșu aprins. Am un machiaj discret, părul proaspăt vopsit într-o culoare naturală, pe geamul cafenelei în care mă aflu se vede centru istoric al unei capitale europene, pantofii cui îmi prelungesc firesc glezna subțire….. Bzzzzzz, mă trezesc din reverie pentru a șterge urmele de iaurt de pe tricoul cu care am și dormit, mă uit în jos către papucii pe care îi târșâi prin casă de mai bine de un an și o idee îmi vine: și dacă mi-aș lua măcar niște papuci noi anul ăsta? Ar fi o soluție responsabilă financiar care ar dovedi că nu mai sunt o mămică cu creierii praștie, ci o doamnă la vârsta maturității finaciare și sociale, o femeie în puterea cuvântului care nu mai are nevoie de confirmări facile (și costisitoare!) pentru a se simți femeie, un adult care alege rațional un produs pe care realmente îl folosește în fiecare zi a vieții lui. Of, Doamne, pe cine încerc să păcălesc eu?

Adevărul este că nu am nicio rezoluție de Anul Nou de făcut. Sau am prea multe și nu știu ce să aleg? Sau îmi e doar teamă că dacă aș alege ceva, nu are să-mi iasă și o să-mi amintesc că nu mi-a ieșit abia la sfârșitul anului viitor, repetând scenariul pantofilor cu toc cui, și o să am doar un motiv în plus să NU mai inventez rezoluții de Anul Nou?

Îmi amintesc cu plăcere de revelioanele din copilărie când trebuia doar să te asiguri că ții în mână o hărtie de 100 de lei, un Bălcescu pentru cine a aterizat pe lume tot în România anilor ’70-’80, la trecerea dintre ani. Hârtia o dădeai înapoi părinților, momentele de euforie odată trecute, dar măcar erai liniștit: cică urma să ai bani tot anul!

Asta nu înseamnă că nu îmi doresc nimic pentru anul care vine. Înseamnă doar că tot ce îmi doresc de la mine e de mult pe lista de priorități: și să fiu o mamă mai bună și o soție mai iubitoare, și să am mai multă răbdare cu cei doi mici și neastâmpărați, să mănânc mai sănătos și să gătesc mai des pentru familia mea și să termin teza de doctorat pe care am început-o dinainte de a fi mama bună și soția iubitoare de astăzi. Și, ca să fiu sinceră, încerc în continuare să fiu o doamnă în cele mai multe ceasuri ale zilei! Cât despre praful așternut între timp pe pantofii mei cu toc cui, rămâne între noi, nu-i așa?

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație