Recunosc: sunt mama celui mai frumos dintre copii
Uite-l. Acolo, lângă toboganul roşu. Nu, nu cel cu bluza galbenă, e copilul cu bluza mov. Exact, cel care se urcă acum pe scară şi încearcă să…opa…uşor…ufff…stai că a reuşit până la urmă să coboare cu bine. Da, el este, cel mai frumos copil din lume!
Am cel mai frumos copil din lume. De când am aflat că e doar cât un bob de grâu şi creşte înăuntrul meu, în fiecare zi din cele patru anotimpuri în care bobul s-a prefăcut în om la mine-n burtă m-am gândit obsesiv numai la marea zi în care ne vom vedea.
În momentul în care mi l-au pus în braţe imediat după naştere am simţit o dezamăgire cumplită şi m-am gândit că ar fi trebuit să mai stea la copt o vreme, ca să fie desăvârşit. Dar după câteva zile am început să văd că bebeluşul se metamorfozează şi că-mi întruneşte toate aşteptările pe care le creionasem pe parcursul acelor luni de sarcină.
Îl proiectasem cum nu se poate mai bine. Era în mintea mea o combinaţie între copilul cu trăsături perfecte, pe care îl vedeam pe ambalajele produselor pentru bebeluşi, şi copilul care ar fi făcut furori pe YouTube cu filmuleţele în care îşi demonstra precocitatea. Aşa a fost.
Fizic, era fără cusur. Un puf bălai îi acoperea căpşorul, nasul mic şi în vânt părea atent aşezat pe chipul rotunjor, iar buzele roz ca fraga zâmbeau într-una, ca şi cum ne-ar fi spus cât de mult se bucură el, copilul cel mai frumos din univers, de întâlnirea cu noi. Era atât de reuşit, încât vedeam în el penelul celor mai vestiţi pictori din istorie.
Când ieşeam în oraş cu el, nu mai pridideam cu mulţumirile la complimentele făcute de necunoscuţi. Se minunau de cât de extraordinar e, doreau să îi facă poze, îl mângâiau gentil pe cap şi îmi spuneau că sunt o norocoasă. Vedeau şi ei că e cel mai frumos copil din lume.
Şi, ca să-şi consolideze acest statut, copilul nostru făcea o serie de alte lucruri ce i-ar fi umplut de mândrie pe toţi părinţii lumii. Îi zâmbea oricărui om văzut pe stradă, era cel mai bun prieten al căţeluşilor din parc, cu care se rostogolea prin iarbă şi sufla în toate păpădiile găsite, împărţea jucăriile cu alţi prichindei întâlniţi la joacă, cânta gama cu cifre ascedente, în loc de note, şi muşca doar pe jumătate prăjitura atunci când mergea la cofetărie, ca să se mai bucure şi altcineva de ea. Nu era doar cel mai frumos, era şi bun, dulce, inteligent şi altruist. Şi asa a rămas până-n ziua de azi.
Şi acum, după ce ai citit toate astea, este foarte posibil să spui: „Prostii! Eu am cel mai bun, dulce, inteligent şi frumos copil din lume!” Iar eu n-am de gând să te contrazic, nici măcar un pic. Pentru că e perfect adevărat! Copilul tău este întru-totul aşa, iar tu nu greşeşti absolut deloc. Un singur lucru aş vrea să-ţi mai zic: el ştie că e atât de frumos și de special?
