Mi s-a spus să fiu harnică iar atunci când simt că nu mai pot să mă uit în jur, să văd că alții pot

Etichetele nu se transmit genetic… Am pe frunte o mare de etichete invizibile. Le-am râcâit, le-am umezit cu transpirație când încercam (degeaba) să dovedesc că nu le merit pe toate. Nu se dezlipesc.

Sunt etichetele care mi-au fost lipite de piele, de sistem, încă de când eram mică. Sunt convinsă că mi-au fost puse în frunte cu cele mai bune intenții. Dar am făcut alergie la lipici, ca mulți ani adulți din generația mea şi port încă urmele acelor etichete. Acesta este pur şi simplu un kind reminder: etichetele se lipesc pe borcanele cu dulceață. Nu pe copii. Nici de către părinți, nici de către profesori sau antrenori, nici de către nimeni.

Cuminte şi harnică

Asta mi s-a insuflat încă de la început. Trebuie să fiu delicată, cuminte, hărnicuță ca o albinuță, devreme acasă, să pun umărul. Să nu stau degeaba, să nu mă hlizesc, să stau dreaptă, să mă joc frumos. Să învăț mult, să iau note mari, să fac frumos, să vorbesc încet, să nu mă enervez (sau cel puțin să n-o arăt). Să fiu vrednicuță. Ca şi cum orice stat degeaba ar fi un păcat capital. Ca şi când odihna e o mare imprudență sau creierul neturat o mare extravaganță. Nu mi s-a spus să fiu fericită ori liniştită ori să muncesc atât cât mă țin puterile. Mi s-a spus să fiu harnică iar atunci când simt că nu mai pot să mă uit în jur, să văd că alții pot.

Insuficientă

Dar de ce nu aveți casă pe pământ? Dar alții de ce pot? Dar X ce s-a făcut? Dar Y câți copii are? Suntem o generație de adulți cărora li s-au setat mereu limite noi de depăşit, însă niciodată propriile limite. Dacă mie îmi este suficient ce sunt şi ce am, asta nu face decât să demonstreze – încă o dată! – câtă nevoie am să fiu împinsă de la spate. Starea de mulțumire cu sine este o dovadă de nevrednicie, nu una de înțelepciune. Se poate mai mult!

Aiurită

De ce nu ştiu unde-mi sunt ochelarii, de ce nu am un loc fix pentru chei, de ce nu-mi calc tricourile, de ce nu învăț copilul să-şi țină jucăriile în cutii?! Pentru că sunt o aiurită. Relaxarea cu care privesc unele aspecte ale vieții mele nu e relaxare. Pe eticheta frunții mele scrie că e dezorganizare. Însă sunt organizată în tot ceea ce contează pentru mine. Ştiu tot ce e important. Pentru mine. Pentru ai mei. Şi mă bucur că nu fac atac de panică în fața unui val de dezordine şi că nu am apucături compulsiv-obsesive dacă văd că pe covor sunt firmituri de pâine.

Ciudată

De ce să-ți placă să mergi la mare toamna, ce-i asta? De ce să nu te faci avocat sau medic, de ce te încăpățânezi să nu asculți, de ce fiica lui sau fiul lui a ajuns mare nu ştiu ce, de ce ei reuşesc şi tu stai pe loc, de ce eşti ciudată şi pretinzi, te prefaci că eşti fericită? Cum să fii fericită? Nimeni nu e fericit aşa, îți setezi un obiectiv, îl atingi, apoi nu pierzi timpul cu fericirea, ci setezi altul, mai sus. Aşa se face treaba.

Starea de bine

Toate etichetele de pe fruntea mea dor. Îmi amintesc de ele când am îndoieli. Şi, ce să vezi, nu funcționează ca nişte imbolduri încurajatoare, ci ca nişte frâne care-mi spun să înțepenesc în sinea mea, să mă împac cu starea de fapt. A fost nevoie să fac un copil al meu ca să-l las pe copilul din mine să facă primele tentative de dat etichetele jos. Pentru că am văzut cum arată o frunte nou-nouță, fără cicatrice sau urme de lipici de la etichete pe ea. Vreau enorm să mă feresc să îi arăt fiului meu cu degetul alți copii. Să nu-l compar, să nu-l bag în patul fiecărui Procust pe care îl întâlnim pe drum.

Când ai crescut cu etichete pe frunte, prima tentație e să le transmiți genetic. Să le lipeşti şi tu. Dar ştii că dor, iar etichetele nu se transmit genetic. Se transmit atunci când nu mai ştim încotro s-o luăm, ca părinți – şi se mai intâmplă şi asta. Cel mai la îndemână e să facem mai departe ce ni s-a făcut nouă. Dar mă privesc în oglindă şi văd toate urmele mele, ca nişte riduri invizibile, ca nişte dâre de cerneală de la un “nu eşti în stare să…” pe care încă le pot descrie în detaliu. Oricât aş încerca să mă eliberez complet de ele, ştiu că vor lăsa urme care nu se iau cu niciun diluant.

Citește și ”Pedepsiți prin recompense”, cartea celebrului autor de parenting, Alfie Kohn, și află de ce educația bazată pe pedepse, recompense, buline și etichete este nocivă! Detalii AICI.

Pedepsiți prin recompense

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație