Copiii părinților noştri

Tata si fiica/Totul despre mame
Mâna de care ți-e mereu dor
Tata si fiica/Totul despre mame
Mâna de care ți-e mereu dor

Toți am fost, suntem și vom fi copiii părinților noștri

Suntem părinți, parteneri, iubiți, angajați, prieteni. Suntem oameni în toată firea. Ne câştigăm banii, votăm,  facem piața. Gătim, aspirăm la idealuri mărețe şi la scamele din sufragerie, ne dăm peste cap să nu rămânem în urmă cu tot ce aduce după sine viața de om mare.

Viața aia la care visam cu atâta năduf atunci când eram copii şi era grrrreu… greu de tot. Pentru că trebuia să fim cuminți şi ascultători şi noi abia aşteptam să creştem mari ca să rupem gura târgului. Lucrurile erau evidente, atunci: părinții şi noi. Ei erau puternici, atotştiutori şi, ce-i drept, cam obtuzi (de exemplu, acceptau greu ideea că vrei să creşti în camera ta melci limax). Noi, copiii, eram veseli, vii şi făceam trăznăi pe care aveam convingerea că: 1. Cei mari nu le vor descoperi şi, 2. Cei mari nu le vor înțelege. Dar ne iubeam părinții cu ardoare. Fără diplomație, până la capăt.

Adolescenți cu acte-n regulă

Apoi ne-am făcut adolescenți. Din acest punct, lucrurile s-au complicat. Unii, puțini, au fost teenageri care au reuşit să rămână într-un soi de armistițiu cu ai lor. Poate şi-au ascuns mai bine trăirile şi nedumeririle, poate chiar au găsit în părinți prietenii de care aveau nevoie. Pentru mine şi pentru cei cu care mă aflam pe aceeaşi lungime de undă, părinții şi-au dat arama pe față. Nu erau nici supereroii cu a căror imagine crescusem în minte, nici nu păreau să ştie tot. Şi a devenit cât se poate de limpede că noi, NOI vom fi cei care vor schimba lumea şi mersul ei. NOI vom reinventa roata , o vom face mai rotundă şi vom descoperi focul care arde mai bine. În fiecare vers scris, în fiecare sticlă de vin băută erau tone de vise şi de promisiuni. (Dar mai ales în acea sticlă de vin pe care am subtilizat-o din vinoteca tatălui meu. Am luat una mai din spate, să nu se vadă, fără să ştiu că acolo stăteau piesele creme de la creme. Mărturisesc spăşit că am amestecat un vin roşu superb – cu arome complicate ca jazz-ul – cu Coca Cola şi l-am băut fără să avem habar ce bem). Ne făcusem un crez teribil. Părinții habar n-au cum gândim, cum simțim. Noi le ştiam pe toate şi ce nu ştiam, intuiam, inventam, citeam sau scriam.

Om (aproape) mare

Când s-au mai domolit lucrurile, pe la 20 de ani, am plecat în lume şi nu m-am mai întors decât în vizite sporadice. Acasă m-am simțit la Bucureşti. Mi-am imaginat mult timp că nu am neapărat nevoie să mă simt copilul cuiva, că îmi ajung mie însămi cu vârf şi-ndesat (dar tatăl meu a fost mereu un fel de plasă de siguranță, aşa că n-am simțit că am de dus bătălii pe viață sau pe moarte. Îmi doream să nu mă dezechilibrez, să nu cad în gol doar de dragul aplauzelor, nu pentru că mi-era teamă să nu-mi frâng gâtul. Îl ştiam acolo.)

Bucla de timp

Aseară l-am revăzut şi am fost împreună la un concert. Ne-am găsit maturi şi copii în egală măsură, ca într-o buclă temporală din care-ți pare rău să ieşi pentru că ştii că trăieşti ceva magic, ceva dincolo de timp, o întâlnire cu cel care te-a făcut să fii, acum eşti şi puteți fi împreună. Un timp al întâlnirilor neîncărcate cu lucruri de dovedit sau de judecat. Un timp pentru legături de sânge care te pun împreună şi te lasă să respiri uşurat. Să iei o pauză de câteva momente de la rolul de adult cu care te-ai obişnuit şi care te ține mereu în gardă. Acum ştii că părintele nu te poate salva din orice situație, că nu are cheia tuturor tainelor lumii, că nu e nici cel mai puternic, nici „cel mai perfect”, dar e al tău şi e singurul om din lume care te poate lua în brațe complet şi care-ți poate da pauza asta incredibilă de la tine însăți, e omul în brațele căruia îți odihneşti neuronii fără să stai deloc la pândă că ți s-ar putea întâmpla ceva rău. Poate ajungem să ne înțelegem părinții abia după ce ne lovim cu propriile capete părinteşti de praguri pe care înainte nici nu le vedeam. Important e să ne punem gheață pe cucuie iar apoi să ne bucurăm că am ieşit la liman. Întâlnirea cu părintele tău e o proiecție în trecut şi în viitor, deodată. Ca şi cum ai primi o oglindă fermecată în care vezi trecutul şi viitorul dându-şi întâlnire în prezent iar puzzle-ul se rezolvă de la sine: toți am fost, suntem şi vom fi copiii părinților noştri.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație