Copiii se cresc, nu se ”otrăvesc”!


Părinții toxici dăunează grav sănătății copiilor lor. Am o vârstă la care, ai putea zice, nimic nu mă mai poate atinge venind dinspre părinții mei pentru că sunt adult. Sunt eu însămi părinte.

Dar mă ghemuiesc în sinea mea și rămân fără aer chiar și acum, când se revarsă peste mine ceea ce credeam că pot contracara. Pot pe naiba!

Părinții otrăvitori

Câteva cuvinte și tonul, expresia feței. Dezamăgirea, reproșul. Critica. Vis-a-vis de lucruri banale sau esențiale. Discursul părintesc vine spre mine și mă trezesc iar și iar la mintea de copil, la senzația de vulnerabilitate cumplită. Nu mă pot apăra. Îngaim scuze, mă justific, mi-e frică. Sunt destule câteva cuvinte ca să pun la îndoială tot ce sunt, tot ce am construit, tot ce respect și îmi place la mine.

Am doi copii, unul e cât mine de înalt, și totuși, în aceste clipe, sunt mai mică decât ei, sunt ghemuită în mine și simt cum mă ustură ochii. N-am să plâng, n-am să plâng. Am să le țin piept celor care mi-au dat viață și apoi au decis cum trebuie să mă încadrez în ea. O formă de plastic dur, iar eu o bucată de plastilină insuficient de maleabilă ca să capete conturul dorit. Dorit de ei. Pretins, așteptat, cerut. ”Sunteți otrăvitori. Iar eu, totuși, vă iubesc. Vă și urăsc. Vă vreau departe, apoi vă vreau aproape. Mă gândesc cu groază că într-o zi n-o să mai fiți iar eu vă voi mângâia chipul ca de ceară. Conștientă că nu m-am ridicat la standarde. Sunt mare, dar mă faceți voi mică. Sunt puternică. Dar voi mă faceți slabă”.

Ce n-am făcut bine

N-am casa mea. N-am meseria aceea pe care să o vânturați cu mândrie în fața vecinilor, am trecut printr-un divorț. Apoi am îndrăznit să mă mărit iar. Nici al doilea ales n-a fost la înălțimea așteapărilor voastre. Îmi cresc copiii cum știu eu, nu-i bat, nu-i ”pun la respect”, au voie să gândească cu capul lor și când o dau în bară, îi ridic și îi pun la loc în picioare. De cele mai multe ori, se ridică singuri. Fiindcă i-am învățat să se ridice. Voi m-ați înghenunchiat ori de câte ori am fost nesigură pe picioarele mele. Ca și cum i-ar fi cuiva de folos, când își pierde echilibru, să-i mai dai un picior în fund. Așa, de încurajare. Un șut. Un pas înainte. Oare?!

Pentru mine, dragi părinți care ați ținut morțiș să mă căliți, a fost mai mereu un pas înapoi. Încă o retragere în cochilia în care m-am ascuns ca să nu vă puteți atinge de mine. Mă păcălesc că m-am eliberat. Dar nu e chiar așa. Ca să mă eliberez, ar trebui să vă decad din drepturile voastre de părinți. Să nu mai caut validarea în voi, în van. Sunt tristă și aș vrea să vă dați seama cât e de inutilă cruzimea voastră. Criticile, sprâncenele ridicate, pufnitul disprețuitor în fața eforturilor mele. Vi le întorc, nu le mai primesc. Aș vrea să fie așa. Ca la un serviciu de curierat prost. Destinatarul nu e acasă, coletul dispare pentru totdeauna. Vă fac retur și vă rog să primiți voi otrava adresată mie. Eu nu mai pun gura pe ea. N-o mai cred.

Mă vindec pentru mine și pentru copiii mei

N-am știut cât rău mi-ați făcut până-n ziua în care m-am trezit privind speriată spre copiii mei și gândindu-mă ce se va alege de capul lor. De unde a venit teama asta, când știu și văd cu ochii mei că răzbat cu bine prin viață? La grădiniță, la școală. Se mai poticnesc, mai strălucesc. Ca tot omul, nu-i așa?! Doar că eu n-am avut dreptul să mă poticnesc. Eu a trebuit să umblu cu spatele drept, să mă port frumos. Să duc povara pe care mi-ați trântit-o în spate căci altfel v-aș fi făcut de râsul lumii. Care lume?!

Copiii mei SUNT lumea, sunt parte din lume și îmi doresc să-i văd trecând prin viață cu veselie și curiozitate. Animați de ceea ce le dictează lor sufletul, nu speriați de ce-or zice vecinii sau rudele sau mai știu eu ce onorat prezidiu. V-a speriat posibilitatea ca eu să-mi ratez viața și atunci ați considerat că e nevoie să-mi amintiți la fiecare pas că ratarea e o variantă? Mi-ați întipărit în minte credința că anii mei pe pământ sunt o cursă contra cronometru cu eșecul. Așa ați trăit și voi? Iar acum care e miza? Am ajuns bine, sunt bine. Când nu-mi plantați în suflet sămânța îndoielii, sunt de-a dreptul împăcată cu ce am reușit să fac.

Nu vă veți atinge de copiii mei pentru că ați avut șansa voastră să fiți părinți și ați făcut cum ați crezut de cuviință. Încă mai faceți. N-aveți decât, mă ascund în cochilie și aici cuvintele voastre, strâmbăturile din nas ajung ca niște vagi ecouri ce mă ating tot mai greu. Copiii mei n-au cochilie. Au sufletul la purtător, iar vânătăile pe care le încasează vin ca parte din viață. Nu stăm la pândă să le mai aplicăm o lovitură părintească peste juliturile inimii. Stăm să-i oblojim, să-i pupăm și să le spunem că trece. Asta fac părinții când nu-și otrăvesc copiii, ci îi cresc.

Citește cartea ”Cum să ne păstrăm copiii aproape. De ce părinții trebuie să fie mai importanți decât prietenii”, de Dr. Gordon Neufeld și Gabor Maté, pe care o poți comanda de AICI.

Dacă ți-a plăcut acest articol, dă LIKE paginii noastre de Facebook, unde găsești și alte articole cel puțin la fel de interesante.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație