Crăciunul din copilărie

Eu și sora mea în 1989, de Crăciun

Sau ce au în comun Moș Crăciun, Michael Jackson și Revoluția din 1989

În iarna lui ’89 s-au întâmplat așa de multe încât nu știu nici acum dacă de aici mi se trage toată lipsa de entuziasm pe care o manifest și în ziua de azi atunci când primesc cadouri. Aveam șapte ani, intrasem în clasa întâi, avusesem deja un șoc numit școală și eram marcată de o învățătoare care ne ciocănea în cap cu cele patru inele cu pietre, imense, de la ambele mâini. Cu aproape un an în urmă venise și sora mea pe lume, cea care îmi răsturnase joaca cu fundul în sus, căci nu mai era loc de alint, devenisem sora cea mare. Deci alt șoc. Eram o copiliță cu multe pe cap, nu mai aveam nevoie de alte vești proaste. Și totuși….

Luna decembrie din 1989 începuse friguros, îmi amintesc că ne cuibăream toți patru în pat în fața televizorului alb negru, sâmbăta seara, urmărind varietățile. Era mișto, unul dintre puținele momente în care eram toți împreună și era liniște: tata la margine, mama lângă el, sora mea pe unde apuca și eu mereu la perete, lipită de tăblia de lemn rece. Ne uitam la un concert cu o doamna cu părul creț, căreia ai mei îi spuneau Michael. Îmi plăcea de fata asta, era așa talentată și suavă, puteam să o ascult ore în șir. Îmi doream și eu să mă fac cântăreață, așa ca ea. Asta până când maică-mea a scos porumbelul:

– Ia uite și la ăsta cum e îmbrăcat, zici că e femeie! Oare nu i-o fi rușine să poarte cercei?

– Pai cum, nu e femeie Michael?

– Nu mamă, e băiat, îl cheamă Michael Jackson.

– Pai și de ce se îmbracă cu sclipici, poartă tocuri și are cercei în urechi?

– Ei, lasă, culcă-te, o să afli tu când o să fii mare. Întoarce-te cu fața la perete.

– Dar vreau să mă uit la Michael!

– Hai gata, n-ai ce vedea!

Și, uite așa, am ratat momentul de a deveni ulterior fană MJ, și am rămas cu o întrebare: e negru sau femeie?

Tot în aceeași lună ne pregăteam să facem pomul, adică bradul, dar așa îi ziceam pe atunci. Și de venirea Moșului. Ăsta da eveniment, să aștepți un an întreg venirea lui Moș Gerilă care aducea banane necoapte, șosete de iarna, niște chiloți și poate o jucărie. Cum eram deja la școala, mă așteptam și la un penar cu doua rânduri de fermoare. Cu câteva zile înainte să facem  pomul, m-am apucat de sportul meu preferat: cotrobăitul prin dulapurile părinților. Mereu găseam câte ceva ascuns, ba un săpun, ba un dres nou de-al mamei, ba un parfumel, mai mereu dădeam peste voalul ei de mireasa, peste căciulile de astrahan ale lui tata sau de pozele lor din tinerețe. Mă simțeam stăpâna casei în care erau mereu alte comori. De data asta am găsit, îngrămădite bine, niște pungi noi. Înăuntru, chestii obișnuite: un fular, două bluze de fetițe, nu de fete, șosețele, niște banane verzi, o căciuliță de lână. „Or fi cadouri pentru soră-mea, sau pentru ziua lu’ unchiu’ la care mergem diseară”, îmi zic, și le pun la loc așa cum le găsisem ca nu cumva să dau de bănuit.

Vine seara de Ajun și mama trebăluiește prin casă, face prăjiturile de sărbători, celebrele bezele, sărățele și negrese, însă mă anunță că a rămas fără zahăr și mă roagă să mă duc la Olga, vecina din stânga, să cer un pliculeț de zahăr vanilat. Când mă întorc, beznă în casă, doar luminițele chioare de brad pâlpâiau, iar sub el niște pachete de hârtie albă însemnate cu Delia, Lexa, Mama, Tata.

– A venit Moșu’? Când a venit? întreb io mirată.

– Păi nu știu, eu eram în bucătărie și am auzit mișcare aici. Cred că a venit cât ai fost tu la Olga, le-a lăsat și a fugit la alți copii din bloc, zice mama îmbujorată și bâlbâită.

– Oau, păi să mergem să îl căutam prin bloc, poate îl prindem. Vreau să văd cum arată.

– Ei, lasă, acuma a plecat, hai să vedem ce ai primit.

– Da, da, uite, ăsta e al meu, scrie Delia cu mov, parcă seamănă cu scrisul tău, nu? Tu l-ai scris?

– Nu, domle, cum să fie scrisul meu? zice maică-mea și mai bâlbâită.

– Și hârtia asta albă nu e la fel ca aia cu care îți pui tu pachetul la serviciu?

– Hai, măi, mamă, cum să fie la fel, se codea maică-mea.

– Hmm, dar o fi scris Moșu’ cu carioca mea mov? Uite, vezi că seamănă culorile? Unde e carioca? Lipseșteee cariocaaa mooov! Unde e, mamaaa?

– Măi copile, lasă prostiile și deschide cadoul. Ia să vedem, ce ți-a adus?

– NU mă uit până nu găsesc carioca mov, cineva a scris cu ea pe cadou și nu a fost Moșu’, el nu scrie așa ca tine!

– Măi, fetiță, nu a scris nimeni, Moșu’ așa a lăsat pachetul, de unde să știu? Ia vezi tu acolo ce ai primit odată că nu am timp, mi se ard și prăjiturile în cuptor.

– Pai, un maiou, o căciulă, niște șosete, două banane și un penar mic. Hmm, păi astea erau ascunse în dulapul de la geam, cum au ajuns în pachet?

– Unde, mamă? Cum? Care?

– Astea, numai că bananele nu erau coapte. Erau în punga roșie. Ai vorbit tu cu Moșu’!

– Am vorbit, mi-a zis ce vrea să-ți aducă și eu l-am ajutat să le împacheteze frumos că se grăbea, acum știi, off!

– Și când le-a adus?

– Cum, când? Cât erai tu la Olga.

– Nțțț, nu cred, erau deja în dulap de săptămâna trecută. Deci tu mi le-ai luat. Dar Moșu’ de ce nu mi-a adus nimic? Nu am fost cuminte?

Povestea cu Moșu’ mi-a fost explicată în același pat mic de lemn, în noaptea dinspre 24 spre 25 decembrie 1989, în timp ce ne uitam cu toții la televizor la ceea ce s-a numit Revoluția din ’89. Și, uite așa, mereu am asociat imaginea Moșului cu ceea ce s-a întâmplat în acele zile și cu dezamăgirea aflării adevărului despre Michael Jackson și despre Moș Crăciun.

De atunci, mama s-a mai chinuit mulți ani la rând să ascundă cadourile, eu le găseam de fiecare dată, însă aveam secretul nostru și nu suflam o vorbă, pentru că era rândul surorii mele să trăiască magia Crăciunului.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație