Crima din cartier

Teama de soareci / Totul despre mame

Teama de soareci / Totul despre mameFrica şi repulsia te pot duce la lucruri îngrozitoare

Se spune ca fiecare om are o latură negativă. Eu mi-am descoperit-o într-o zi bacoviană din toamna anului trecut, zi pe care n-o s-o uit prea curând. Ziua în care am săvârşit o crimă.

La început a fost şoarecele de la ţară

Totul a început într-o vacanţă la bunici. Zilele lungi şi fericite de vară, nopţi scurte presărate cu angoase provocate de zgomotul care venea din pod. De vină erau nişte şoareci care invadaseră spaţiul unde bunicii depozitaseră porumbul şi care, fără încetare, plimbau toată noaptea pe pavajul său boabele galbene şi tari.

Uneori, joaca lor era întreruptă de pisica ageră a casei, care, în imaginaţia mea, patina printre boabe şi îi prindea pe şoriceii ghiftuiţi de la atâta cucuruz şi care nu mai puteau fugi cu burta plină. După zgomot, sus nu putea să aibă loc decât o lupta crâncenă între felină şi rozătoare, acestea din urmă sfârşind, probabil, sfârtecate de colţii mâţei aparent joviale şi care se cuibărea ziua inocent în braţele bunicului. Tabloul acesta mi se impregnase atât de viu în minte, încât, când bunica făcea mămăligă, refuzam întotdeauna să mănânc. La masă, îl fixam pe bunicul meu când tăia cu aţa mămăliga şi studiam fiecare felie, aşteptând să văd dacă prin ea nu se află bobiţe însângerate de la victimele serilor anterioare, pentru că porumbul de sus fusese mai mult ca sigur stropit cu sânge nevinovat. Şi, chiar dacă mămăliga nu era portocalie, tot nu mâncam.

Să facem cunoştinţă cu Mickey

De la imaginaţie la realitate n-a fost mult, însă. Pentru prima oară, am zărit un șoarece îndeaproape într-o vară, când eram în vizită la nişte amici, la ţară. Şoarecele nu trecuse razant prin faţa mea, iar eu nu sărisem ca în filme pe primul scaun întâlnit, de teama lui. Nu, şoarecele îşi făcuse apariţia în timp ce noi stăteam la masa pregătită de gazde. Rozătorul ieşise încetişor de după sobă, cu mişcări lente şi delicate, se urcase până în vârful ei cu agilitate şi, după ce mă fixase câteva secunde, dispăruse ca un domn în spatele sobei, nevrând să deranjeze adunarea.

Şoarecii de bloc, nişte exemplare pe cale de (ne)dispariţie

În primul apartament în care am locuit cu ai mei am avut parte, în schimb, nu de vizita unui şoarece, ci de un adevărat şobolan. Deşi stăteam la etajul 6, şobolanul poseda calităţi de alpinist şi apăruse într-o debara. Tata îl anihilase printr-o soluţie doar de el ştiută, dar şobolanul dispăruse de la noi şi ajunsese la vecini, declanşând un adevărat război pe palier. De altfel, şoarecii (poate chiar şi şobolanii) erau peste tot la acea vreme pre şi post decembristă. În laboratoarele de la şcoală, la mama la serviciu, în spitale şi oficii poştale. Peste tot vedeai plasate strategic, la nivelul solului, grămăjoare de grâuşor de culoare roz, otrava la modă a vremii. Noi ştiam că n-avem voie să le atingem şi ajunsesem să fim atât de obişnuiţi cu moviliţele colorate, încât ni se părea că decorul n-ar fi complet fără ele.

Pe la sfârşitul anilor ’90 ne-am mutat într-un alt apartament dintr-o zonă mai bună, bloc mai nou, spaţiu mai mare, privelişte mai frumoasă. În prima noapte petrecută în noua casă bucuria a fost întreruptă de un vifor ce zguduia uşa de la balconul dormitorului, de nişte gândaci cu antene lungi care-şi făcuseră culcuşul în tâmplărie şi de… un şoarece care avea o căsuţă cochetă într-unul din pereţii casei. Nici nu ştiu ce mă speria mai mult: uşa de la balcon care părea să se facă una cu pământul, gândacii care ieşeau cadenţat din tâmplărie şi formau coloane disciplinate pe linoleum sau Ratatouille-ul din perete, care rodea gletul din jurul lui? Şoarecele, evident! Noroc de sfaturile tradiţionale, căci am scăpat definitiv de el cu ajutorul unui amestec din sticlă pisată şi ipsos pus în gaura cu pricina.

Rozătoarele moderne, necunoscuta de azi

În casa în care stăm acum, însă, şoarecii au fost un accesoriu periodic. Pentru că pereţii sunt finisaţi cu rigips, şoarecii au circulat nestingheriţi prin spatele lor, încercând să pătrundă în casă prin orice spaţiu milimetric din jurul ţevilor de la calorifere, prin vreo priză prost montată sau vreo nişă imperceptibilă de lângă glaful de la geam. Prima care a văzut un şoarece a fost fetiţa cea mare, care a venit să-mi spună că prin sufragerie trecuse o pasăre. N-am crezut-o, deşi mi-am adus aminte cum o vrăbiuţă aterizase beteagă la noi în balcon când eram mici şi, în pofida tuturor ingrijilor noastre, îşi dăduse obştescul sfârşit pe fotoliul din sufragerie. Sfâşiaţi de durere, o îngropasem cu suspine şi slujbă funerară sub un pom, împachetată ritualic într-o cutie veche de carton de la un cărucior de păpuşă. Poate şi de data asta era o vrăbiuţă pe care ar fi urmat să o oblojim sau înhumăm, după caz? Uite că nu, pentru că era un şoarece de câmp mic şi negru, sprinten şi iute, care ne-a pus nervii la încercare şi ne-a făcut să ne baricadăm în dormitor până când a fost capturat de tati cu ajutorul unei capcane.

Acela a fost doar începutul celei mai sumbre perioade şoriceşti din viaţa noastră, pentru că în fiecare an apropierea toamnei a adus cu ea şi o invazie de rozătoare. Deşi soţul şi copiii erau destul de relaxaţi în privinţa unei posibile întâlniri cu intruşii, eu nu m-am împăcat cu gândul că împart casa şi cu altcineva. Şoarecii îşi făcuseră un culoar incredibil de trecere înăuntru pe la ţevile din baie şi ieşeau în mijlocul acesteia când ţi-era mai mare dragul. Apăreau să te salute dacă stăteai pe toaletă, când făceai un duş sau când te spălai pe dinţi la chiuvetă. Am încercat de toate ca să scăpăm de ei: le-am pus capcane cu lipici în care păşeau atraşi de momeală şi rămâneau dezorientaţi în cleiul transparent, am instalat cuşti cu nadă formată din nucă şi brânză, însă furau nuca şi brânza, declanşând cuşca, fără să rămână şi ei în ea, am cumpărat aparate cu ultrasunete ca să-i ţină departe pe mişunători, dar fără succes. Totul până la momentul culminant derulat nu demult.

Am o crimă la activ

În iarna anului trecut, o şoricioaică fertilă şi-a făcut culcuş sub cadă şi a produs în timp record o familie arhinumeroasă. În numai 24 de ore, cele două capcane clasice au ţinut cu noi şi au reuşit să prindă 15 exemplare de rozătoare cam de aceeaşi mărime. Toţi şoarecii capturaţi au fost lăsaţi departe de casă, să se contopească din nou cu natura din care fuseseră zămisliţi, iar noi am răsuflat uşuraţi gândindu-ne că asta a fost singura păţanie cu iz şoricesc a anului. Peste câteva zile, însă, când acasă eram doar eu, fetele şi mama, un şoarece se trezise confuz în mijlocul holului de la intrare şi înlemnise când dăduse cu ochii de mine. Eu, slabă de înger în faţa unui pericol atât de mare, am strigat la copii să se urce pe canapeaua din sufragerie, am rugat-o pe mama să îmi aducă mătura din cămară şi mi-am ţinut răsuflarea în aceaşi timp cu a şoarecelui pentru câteva zeci de secunde. Era un şoarece mic de tot, cu mustăţi lungi şi coadă şfichiuitoare, care se ghemuise în poziţia nucii şi mă fixa cu ochii lui străvezii. Cu mătura în mână, am tras aer în piept şi, fără să mă mişc prea mult din locul în care eram, am trântit pămătuful de plastic peste biata mea victimă, care o zbughise, însă, cu o rapiditate de neînchipuit. Din neatenţie, şoarecele a intrat sub covoraşul meu cel frumos cu motive olteneşti din hol, iar eu, cu ochii închişi şi mâna tremurândă, am lovit scurt, de două ori, boţul de sub preş, simţind până în capătul cozii de plastic lovitura.  Pentru că şoarecele nu mai mişca, am presupus că a murit. Aşa că am prins colţurile covoraşului şi l-am împachetat strâns, după care am pus totul într-un sac solid de rafie, legat bine la gură, pe care l-am aruncat cu mătură cu tot, ca un criminal care vrea să-şi facă pierdute urmele ororii, într-un tomberon de la marginea cartierului.

De-atunci nu mai avem niciun şoarece. Mă încearcă, câteodată, o nostalgie soră cu sadismul la gândul că şoarecii au dispărut din viaţa noastră, dar imi trece repede. Între timp, o gaşcă mai mică, mai înceată şi mult mai simpatică de furnici a pus stăpânire pe un balcon şi îmi dă senzaţia că s-a cam plictisit de el. Dar de data asta, nici că-mi mai pasă. Am şi mătură nouă, am şi spray anti-insecte.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație