Sau cum mi-am încălcat principiile și am acceptat că nu pot să fac singură totul
Știm din proprie experiență că uneori vasele își mută domiciliul în chiuvetă, hainele zboară în stânga și în dreapta, șifonate, firimiturile de sub masă se strâng în grupuri din ce în ce mai mari și oglinda din baie e decorată de cel mai tânăr membru al familiei cu un strat gros de pastă de dinți. Ce facem în astfel de momente? Chemăm pe cineva în ajutor sau facem singure casa lună?
Ruxandra ne povestește cum a ajuns din tabăra mamelor fără menajeră în tabăra celor care au menajeră și se mândresc cu asta!
Nimeni nu întreabă de casa frumosului / Ci de casa vrednicului
Proverbul de mai sus îi este pe nedrept atribuit lui Anton Pann. Cred cu tărie că, în realitate, l-au inventat femeile din familia mea, mai exact mama şi ambele mele bunici laolaltă, probabil într-una din zilele în care se întâlneau să îşi mai povestească despre vreo mătură-minune.
Obsesia curăţeniei mi s-a transmis, aşadar, pe cale genetică, orală şi prin puterea exemplului. Îmi place să am o casă strălucitoare ca un pahar, în care să miroasă a curat şi pe ale cărei covoare impecabile să se joace cuminţi doi copii proaspăt îmbăiaţi. Cam asta era imaginea idilică pe care o aveam în cap în ultimele luni de sarcină. Mda, aceasta era viziunea cu care mă alintam, închipuindu-mi viitoarea mea viaţă de familie. Chiar şi acum încă mă mai trezesc visând cu ochii deschişi la ferestre ca lacrima, podele lustruite, aşternuturi apretate sau o bucătărie în a cărei chiuvetă aşteaptă o singură ceaşca să fie spălată.
Cum arată o casă cu copii
Însă, cum socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nici socotelile mele de dinaintea celor doi copii pe care îi am acum nu par să se potrivească mai bine decât nuca-n perete cu imaginea gospodăriei mele actuale. Podelele sunt într-adevăr lustruite, dar cu feliuţe de banana, ferestrele sunt şi ele strălucitoare, că doar ăsta este rostul cariocilor cu sclipici cu care au fost decorate, iar despre chiuveta din bucătărie ce să vă mai spun? Îi văd fundul preţ de doar câteva minute pe zi. Nu, hotărât lucru nu este ceea ce îmi închipuiam eu. Iar dacă v-aş spune că de curând ne-am mutat într-un apartament cu patru camere mari, îmi veţi înţelege probabil frustrarea.
O adevărată gospodină
Trebuie să vă mai spun un amănunt cheie al poveştii mele, şi anume învăţătura primordială pe care au avut mare grijă doamnele familiei mele să mi-o transmită cu sfinţenie: numai femeile puturoase îşi tocmesc menajeră! Idee cu care am crescut, deşi mi-aş fi dorit enorm să avem şi noi o femeie în casă, cum se numea în copilăria mea, care să facă toată treaba, în timp ce eu m-aş fi jucat cu mama. Idee pe care am şi respectat-o până la epuizare chiar şi gravidă, chiar şi atunci când aveam deja doi copii, maeştri de altfel la tocat hârtii şi biscuiţi pe podelele mele proaspăt şterse. Nu conta că erau seri în care îmi rugam soţul să întindă rufele pentru că eu pur şi simplu nu îmi mai puteam ridica mâinile. Sau ca într-un ajun de Paşte am căzut la pat scuturată de frisoane şi febra 40, căpătate în urma oboselii cumplite cu care mă procopsisem în Săptămâna Mare. Nimic nu putea sta în calea hotărârii mele de a fi o femeie vrednică, gospodină, de care mama şi bunica să fie mândre şi nu „una dintr-alea”, ştiţi voi, cu menajeră la nas!
„Ați putea să veniți să mă ajutați?”
Nimic nu a contat… până într-o zi. Nu de mai, cum spune cântecul, ci de vară toridă, în care vântul uscat băga în casă tone de praf urban, numai bun să se lipească de zeama de fructe pe care copiii o lăsau se scurgă peste tot pe unde treceau. În acel moment, cu o imagine demnă de Scarlett O’Hara, am aruncat mopul cât colo şi, cu ochii înlăcrimaţi de nervi şi ruşine, am pus mâna pe telefon şi am sunat la un număr pe care îl aveam cam de multişor, dar pe care îl ținusem ascuns bine… Cu glas pierdut, i-am explicat „doamnei menajere” că, ştiţi, eu am doi copii şi aş cam avea nevoie de puţin ajutor, nu mult, nu, e casă mică, fac şi eu curat bineînţeles, să nu vă închipuiţi că sunt o dintr-aia, dar, ştiţi, copiii sunt copii şi… dacă aţi putea să veniţi să mă ajutaţi la curăţenie…
Cam aşa m-am procopsit eu cu menajeră. Dacă v-aş povesti că primele daţi făceam eu puţin curat înainte să ajungă ea, ca să nu mă fac de ruşine, aţi râde de mine? Sau că munceam cot la cot cu ea, deşi mi-ar fi prins tare bine două ore de pauză din agitaţia zilnică? Între timp însă m-am obişnuit cu ideea, am realizat că bunica şi mama mea, să îmi fie cu iertare, nu aveau habar despre ce vorbeau şi nici nu am devenit mai puţin harnică doar pentru că o dată pe săptămână vine cineva să se lupte, alături de mine, cu dezastrul făcut de doi copii mici.
Să nu îi spuneți nimic mamei mele!
Standardele mamei şi bunicilor mele însă mi-au rămas în sânge pe viaţă, iar pentru asta le voi fi recunoscătoare mereu. M-au ajutat să schimb trei menajere până în prezent şi să îmi dau seama dintr-o ochire când cineva dă rasol.
Vreţi să ştiţi şi ce părere au doamnele familiei mele despre toată povestea aceasta? Ei bine, mama nu a aflat până la ora publicării acestui articol că am parte de ajutor în gospodărie şi, sinceră să fiu, nici nu aş vrea să afle. Cât despre bunica, ei bine, a fost binecuvântată cu ani mulţi, însă nu suficienţi cât să mai apuce să vadă declinul care a cuprins femeile din neamul său. Pfiu!
Spor la treabă!
Voi cum faceţi faţă gospodăriei de când aţi devenit mămici? Aveţi parte de ajutor?
Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află cum poți ajunge la performanța de a le face pe toate. Detalii AICI.
