Vocea ta. E grozav sa fiu părintele unor copii independenți! Iată cum am ajuns aici!

copil-independent-totul-despre-mame

Independența copiilor nu apare brusc, ca varicela. Ea se construiește în timp, iar noi, părinții, o putem încuraja sau, din contră, o putem descuraja.

Sâmbăta trecută m-am trezit în miros de omletă. Dormeam aşa de bine şi perna era aşa de moale, încât parfumul ațâțător al unei omlete sfârâitoare nu avea cum să fie decât un vis, un vis în care un copil independent prepara omlete pufoase pentru mama lui. M-am dus tiptil în bucătărie, curioasă până peste cap.

Când colo, ce să vezi! Nu era niciun vis, ci o omletă reală, aşezată cuminte pe un platou alb de ceramică, înconjurată de bucăți de brânză şi roşii. Lângă platou, o farfurie mai mică, cu două felii de pâine neagră, stropite cu ulei de măsline şi peste care se aflau nişte bucăţele de roşii asezonate cu busuioc. „Uite, mami, ţi-am făcut şi bruschete!”, am auzit-o pe fiica cea mare. M-am frecat la ochi, crezând că nu văd bine, şi am mai apucat să şoptesc „tu le-ai făcut??” „Chiar eu!” mi s-a răspuns cu gura până la urechi. „Iar la prânz o să fac nişte paste cu ton, ce zici? Dar acum, vrei o cafeluţă? Şi stăm şi noi, ca fetele, la masă, până nu se trezesc ceilalţi!”

N-am mai zis nimic, ci m-am aşezat moale pe un scaun de la masă, uitându-mă uluită la festinul culinar de la micul dejun de weekend. E adevărat că fetiţa mea cea mare, care are 10 ani, nu era chiar 100% străină de gătit şi de ustensilele din sertarele de la bucătărie. Dar pâna atunci tot ce făcuse era să pună ceva la încălzit pe aragaz, să facă shake-uri şi salate de fructe sau sandviciuri la sandwich maker. Vă daţi seama cât de mare a fost surpriza când am văzut tot ce pregătise (şi pe cuvânt că nu o ajutase nimeni!).

În timp ce stăteam noi două la masă şi mâncam din bunătăţile pregătite, partea aceea raţională a creierului meu încerca să găsească nişte explicaţii pentru succesul gastronomic, dar mai ales pentru modul în care a ajuns el să fie pus în plan şi în practică. Din aproape în aproape, am realizat că nu numai la capitolul bucătărie aveam un copil care nu se temea să preia frâiele, dar şi în alte domenii. Iar cu puţin efort de memorie, am ajuns la concluzia că totul a fost posibil pentru că:

1. Am încurajat

Am fost întotdeauna de părere că şi copiii trebuie implicaţi în treburile domestice şi am încercat să-mi cooptez şi fiicele, la început cu lucruri mici, adecvate vârstei, în diferite laturi ale casei în care trăim. Doar e a tuturor, nu? Şi am oferit încurajări nu numai în ceea ce priveşte aceste activităţi casnice. Ci şi în ceea ce priveşte alegerea propriilor haine şi accesorii, rechizite, mici obiecte de mobilier sau tunsori. Am fost de cele mai multe ori surprinsa de maturitatea lor și de spiritul lor de observație, ele observând detalii la care eu nici nu ma gândeam. Ghiciţi cine mi-a deschis duminică ochii atunci când am ales o destinaţie şi un hotel pentru vacanţa de la mare din această vară?

2. Am ascultat

Mi-am promis întotdeauna că, oricât de complicată mi-ar fi ziua, o să-mi fac timp să ascult. Cred cu tărie că a-l asculta pe celălalt este nu doar benefic pentru consolidarea relaţiei dintre mine şi el, dar şi că poate fi o mostră serioasă de empatie din care ambele persoane nu au decât de câştigat. Şi mai ştiu că şi mie mi-ar plăcea să fiu ascultată atunci când am ceva de spus sau când simt nevoia să scot afară ceva dintr-un lăcaş al sufletului şi al minţii, aşa că încerc să nu mă abat nicicând de la această rutină atât de plăcută a ascultării celuilalt.

3. Am creat un context

Uneori, lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel pentru că am creat un context. În alte dăţi, contextul s-a creat de la sine, iar lucrurile de după nu au fost neapărat o urmare firească a situaţiei respective, ci mai degrabă o reacţie bine coordonată de mine. Spre exemplu, am ajuns să gestionez nesperat de bine tantrumurile, fie că sunt ale copilului de patru ani, fie că ale fetelor mai mari (da, vestea proasta e că ceva din teribilii 2, 3 sau 4 se mai regăseşte, sporadic, și în fantasticii 8, 9 sau 10). Iar liniștea de după furtună a fost întotdeauna o stare din care am învățat cu toții ceva.

Este evident că în multe alte dăţi am şi greşit. Eu n-am întâlnit, încă, oameni şi mai ales mame şi tați care să nu facă, din când în când, câte o greşeală sau mai multe. Dar pentru că şi din greşeli se poate învăţa ceva şi pentru că ele, asumate, ne pot întări și, de ce nu, chiar ajuta sa evoluăm, am încercat sa nu ma învinovățesc prea mult pe mine și să merg mai departe, reparând greșeala, când s-a putut. Chiar dacă asta a însemnat, uneori, să-mi calc pe orgoliu, sa fiu vulnerabilă și să nu mai par, în ochii copiilor, mama-care-poate-să-le-facă-pe-toate-bine. Sper că și din greșelile astea au învățat și ei ceva și că poate o să mă oprească, pe viitor, să le mai fac, atunci când vor vedea ca sunt în pragul unor posibile erori.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație