Cum să învățăm să ne iubim

Autocompasiunea Totul despre mame

Autocompasiunea Totul despre mameDespre autocompasiune sau cum reînvățăm să ne iubim

„Am descoperit de curând un instrument foarte puternic, care ar trebui să facă parte din viața de zi cu zi a fiecărei femei. Acest instrument ar trebui să ne aparțină încă de la naștere, să ne fie cultivat și amintit de fiecare dată când e nevoie. Este vorba despre autocompasiune.”

De când mi-a povestit prietene mea Ioana despre autocompasiune, mi-am dat seama că și mie mi-a lipsit mult timp – și poate că încă îmi mai lipsește – capacitatea aceasta de a fi blândă, bună și iertătoare cu propriile mele greșeli, cu propriile mele limite. M-am crezut mult timp datoare să le fac pe toate, și încă perfect, să nu cer ajutor și să mă judec ori de câte ori ceva ieșea greșit, nelăsându-mi timp să mă iert și să mă iubesc chiar atunci când lucrurile nu ies bine.

O mamă greșește. Des.

Pentru o mamă, autocompasiunea este esențială. Pentru că o mamă greșește. Orice mamă greșește. Des. În fiecare zi de câteva ori. Atunci când mama nu se poate ierta pe ea însăși, atunci când nu se poate alina și înțelege pe sine, îi va fi greu, dacă nu chiar imposibil să mai simtă compasiune pentru cei din jur. Compasiunea pentru propriile greșeli, scăpări, răbufniri o învață pe mamă o lecție importantă – toată lumea greșește, nimeni nu e perfect și, așa cum eu am voie să greșesc, toți cei din jurul meu au voie să greșească. Autocompasiunea îi dă voie unei mame să se așeze undeva și să își spună: Ai greșit, draga mea, dar eu te iubesc. Te iubesc pentru că faci ce poți, cum știi tu mai bine. Autocompasiunea se transferă asupra copilului, așa că mama se poate așeza lângă copilul ei, simțind pentru el iubire și compasiune.

„Copilul din noi a înțeles că atunci când greșești trebuie să te simți rău.”

Am fost crescuți fără compasiune. Am fost crescuți pentru a face față unei jungle în care, dacă greșești, plătești scump. Atunci când greșeam, ne lovea umilința, jignirea, dacă nu chiar palma. Nimeni nu se așeza vreodată lângă noi să ne spună: „E normal să greșești, se întâmplă oricui, iar eu te iubesc și când greșești. De fapt, știi ceva? Te iubesc mai mult atunci când greșești, pentru că știu că ai nevoie mai mare de iubire.”

Copilul din noi a înțeles că greșeala e pedepsită și că – atunci când greșești – trebuie neapărat să te simți rău. El a învățat să se simtă rău fizic, să își simtă eșecul în stomac, ca pe o greață difuză. Să greșească îl îmbolnăvea, psihic și fizic. Pentru că știa, anticipa de fiecare dată ce urma: un val de reproșuri, de urlete, de umilințe și jigniri. Vinovăția.

1
2
DISTRIBUIȚI
Intră în conversație