Sunt mamă și îmi fac griji. Maternitatea aduce în viaţa noastră schimbări imense şi lasă în libertate valuri de sentimente noi şi contradictorii: curajul nebun şi frica iraţională.
Frica și curajul
Dacă despre curajul care te face să uiţi de toate fobiile atunci când la mijloc se află copilul tău se poate vorbi cât se poate de concret (ca de exemplu să-ţi vină firesc să pui mâna pe un păianjen ce planeaza deasupra capului lui), grijile de mamă pornesc deseori de la ceva închipuit şi se dezvoltă în nenumărate faţete şi ipostaze neaşteptate.
Despre griji, frici și curaj de părinți poți citi și în cartea Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctul de părinte
Primele griji de mamă
Primele griji de mamă pe care le-am avut s-au transformat în coşmaruri încă din prima noapte cu bebeluşul acasă. Teama interiorizată că bebeluşul nu mai respiră sau că s-ar putea îneca îmi apărea în vis sub forma unor câini agresivi care rupeau bucăţi din hainele mele, în încercarea de a ajunge la copilul ţinut strâns în braţe. Să-l apăr, să-l protejez. Să fiu prezentă au devenit instincte mereu treze, iar pe măsură ce copilul a crescut a evoluat şi natura grijilor.
Copil mai mare, griji mai mari
Dacă în primul lui an de viaţă coşmarurile mele au continuat în acest registru, eu ţinându-l în braţe şi apărându-l de diverse primejdii, după un an, odată cu înscrierea lui la grădiniţă, au apărut şi primele mele anxietăţi de separare. Visam permanent că sunt undeva şi că nu ajung la copilul meu care ori este cu persoane străine, ori rămas undeva singur şi fără apărare. Nu vă spun cât de devastatoare sunt aceste griji de mamă când ești obosită. După trezire, în loc să mă liniştesc ca după orice alt coşmar banal, sosit din adâncurile subconştientului, rămâneam şi câte două zile marcată şi gândindu-mă cum să-mi protejez mai tare copilul.
Două tipuri de pericole
Timpul a trecut şi, deşi m-am obişnuit cu ideea că nu pot fi permanent lângă el să-l păzesc de rele, mă confrunt în continuare cu două tipuri de prezumtive pericole dătătoare de griji de mamă: sunt cele imediate, fizice (de tip balustradă, balcon, ieşirea din câmpul visual, etc) şi cele de interacţiune umană, mai ales proiectate în viitor (colectivitate, societate, influenţă, anturaj etc). Oricare din aceste gânduri, dacă ar fi pus puţin la încolţit în solul fertil al protecţiei materne, s-ar putea transforma peste noapte într-un vrej stufos de panică. Dar, pentru că sunt totuşi o persoană raţională şi îmi place să mă informez, am căutat să nu-mi las viaţa acaparată. Mai mult, să nu transmit copilului aceste frici uneori iraţionale care-l pot transforma cu uşurinţă într-o persoană anxioasă.
Dacă vă regăsiţi în cele de mai sus, haideţi să vedem cum putem să ne autoeducăm să nu devenim nişte mame hiperprotective.
Griji de mamă – cum revin cu picioarele pe pământ:
- În primul rând, încerc să stabilesc diferența dintre „a fi prudentă” şi „a fi obsedată de un pericolul imaginar”. Trebuie să începem prin înţelegerea fricilor noastre personale. Dacă, de exemplu, sunt cu copilul într-un parc pe malul lacului, simpla lui prezenţă pe marginea unui ponton poate să-mi provoace o criză de panică. Ştiu că aici e vorba în primul rând de teama mea de adânc. La asta se adaugă faptul că nu ştiu să înot prea bine. De aceea nu aş vrea să-i trasmit şi copilului fobia mea. Aşa că mă rezum doar la prudenţă maximă. Îi povestesc despre echilibrul corpului. Îi explic ce se poate întâmpla dacă se apleacă prea mult în afară. Îi amintinesc că acesta este motivul pentru care va trebui să înveţe să înoate foarte bine. În niciun caz n-o să-l privez de distracţia de-a arunca cu pietricele în apă. Eu am şi un copil foarte curios. Cu cât îl înfrânez să facă ceva, cu atât mai mult îl atrage acel lucru.
- Apoi, mă gândesc la copilăria mea şi dacă mi-ar fi plăcut să am o mamă sufocantă. Probabil a contat şi faptul că am fost al treilea copil. Părinţii mei au fost mult mai relaxaţi. Poate şi pentru că străzile erau mai sigure în vremea copilăriei mele. Cert e că eu am fost lăsată mult pe cont propriu, şi în casă, şi în afara ei. Am explorat în voie şi probabil încrederea părinţilor mi s-a transmis şi mie. Cumva am ştiut mereu să trec pe lângă lucruri rele. Când mi se pare suspect orice tufiş care foşneşte şi îmi vine să trag repede copilul de acolo. Mă gândesc la libertatea copilăriei mele şi îmi pun frână. Poate fi o minge rostogolită, poate fi un câine. Copiii trebuie să fie crescuţi cu ideea că viaţa e riscantă, că sunt provocări la tot pasul şi ei trebuie să ştie cum să le înfrunte.
Griji de mamă moderate pentru un adult sănătos
Trebuie să facem deosebirea dintre grijă şi îngrijorare. Grija e normală şi necesară. Îngrijorarările noastre exagerate, pornite deseori din frici imaginare, pot crea tensiuni mentale copilului. Îi pot produce mai mult rău decât bine ca viitor adult. Ştiu, e greu să ne gândim că el are propria lui viaţă şi noi nu vom fi mereu acolo să-l apărăm de rele. Ne-ar putea ajuta să ne proiectăm puţin în viitor şi de exemplu să ne imaginăm băieţelul adolescent sau student. Mie personal mi-ar plăcea să-mi ajut băiatul să devină puternic. Nu îmi doresc să se agaţe de mine o viaţă. De aceea lupt cu aceste porniri hiperprotective. Nu pot decât să sper că pe măsură ce copilul va creşte eu voi reuşi să-i ofer suficientă libertate asfel încât să-i cultiv încrederea în el.
Despre griji, frici și curaj de părinți poți citi și în cartea Parenting cu iubire – Descoperă-ți instinctul de părinte
