Să ne îngrijorăm?

Maternitatea aduce în viaţa noastră schimbări imense şi lasă în libertate valuri de sentimente noi şi contradictorii: curajul nebun şi frica iraţională. Dacă despre curajul care te face să uiţi de toate fobiile atunci când la mijloc se află copilul tău se poate vorbi cât se poate de concret (ca de exemplu să-ţi vină firesc să pui mâna pe un păianjen ce planeaza deasupra capului lui), frica porneşte deseori de la ceva închipuit şi se dezvoltă în nenumărate faţete şi ipostaze neaşteptate.

 

Primele frici pe care le-am avut ca proaspătă mamă s-au transformat în coşmaruri încă din prima noapte cu bebeluşul acasă. Teama interiorizată că bebeluşul nu mai respiră sau că s-ar putea îneca îmi apărea în vis sub forma unor câini agresivi care rupeau bucăţi din hainele mele, în încercarea de a ajunge la copilul ţinut strâns în braţe. Să-l apăr, să-l protejez, să fiu prezentă au devenit instincte mereu treze, iar pe măsură ce copilul a crescut a evoluat şi natura grijilor. Dacă în primul lui an de viaţă coşmarurile mele au continuat în acest registru, eu ţinându-l în braţe şi apărându-l de diverse primejdii, după un an, odată cu înscrierea lui la grădiniţă, au apărut şi primele mele anxietăţi de separare. Visam permanent că sunt undeva şi că nu ajung la copilul meu care ori este cu persoane străine, ori rămas undeva singur şi fără apărare. Nu vă spun cât de devastatoare sunt pentru psihicul unei mame obosite, dar cu imaginaţie bogată, aceste „mesaje” primite din lumea viselor. După trezire, în loc să mă liniştesc ca după orice alt coşmar banal, sosit din adâncurile subconştientului, rămâneam şi câte două zile marcată şi gândindu-mă cum să-mi protejez mai tare copilul.

 

Timpul a trecut şi, deşi m-am obişnuit cu ideea că nu pot fi permanent lângă el să-l păzesc de rele, mă confrunt în continuare cu două tipuri de prezumtive pericole dătătoare de frici: sunt cele imediate, fizice (de tip balustradă, balcon, ieşirea din câmpul visual, etc) şi cele de interacţiune umană, mai ales proiectate în viitor (colectivitate, societate, influenţă, anturaj etc). Oricare din aceste gânduri, dacă ar fi pus puţin la încolţit în solul fertil al protecţiei materne, s-ar putea transforma peste noapte într-un vrej stufos de panică. Dar, pentru că sunt totuşi o persoană raţională şi îmi place să mă informez, am căutat să nu-mi las viaţa acaparată şi, mai mult, să nu transmit copilului aceste frici uneori iraţionale care-l pot transforma cu uşurinţă într-o persoană anxioasă.

 

Dacă vă regăsiţi în cele de mai sus, haideţi  să vedem cum putem să ne autoeducăm să nu devenim nişte mame hiperprotective.

 

Eu revin cu picioarele pe pământ astfel:

  • În primul rând, încerc să stabilesc diferența dintre „a fi prudentă” şi „a fi obsedată de un pericolul imaginar”. Trebuie să începem prin înţelegerea fricilor noastre personale. Dacă, de exemplu, sunt cu copilul într-un parc pe malul lacului, simpla lui prezenţă pe marginea unui ponton poate să-mi provoace o criză de panică. Ştiu că aici e vorba în primul rând de teama mea de adânc coroborată cu faptul că nu ştiu să înot prea bine, şi de aceea nu aş vrea să-i trasmit şi copilului fobia mea. Aşa că mă rezum doar la prudenţă maximă, povestindu-i despre echilibrul corpului, explicându-i ce se poate întâmpla dacă se apleacă prea mult în afară, amintindu-i că acesta este motivul pentru care va trebui să înveţe să înoate foarte bine, dar în niciun caz n-o să-l privez de distracţia de-a arunca cu pietricele în apă. Eu am şi un copil foarte curios, şi, cu cât îl înfrânez să facă ceva, cu atât mai mult îl atrage acel lucru.

 

  • Apoi, mă gândesc la copilăria mea şi dacă mi-ar fi plăcut să am o mamă sufocantă. Probabil a contat şi faptul că am fost al treilea copil şi părinţii mei au fost mult mai relaxaţi, poate şi pentru că străzile erau mai sigure în vremea copilăriei mele, cert e că eu am fost lăsată mult pe cont propriu, şi în casă, şi în afara ei. Am explorat în voie şi probabil încrederea părinţilor mi s-a transmis şi mie, cumva am ştiut mereu să trec pe lângă lucruri rele. Când mi se pare suspect orice tufiş care foşneşte şi îmi vine să trag repede copilul de acolo, mă gândesc la libertatea copilăriei mele şi îmi pun frână. Poate fi o minge rostogolită, poate fi un câine, dar copiii trebuie să fie crescuţi cu ideea că viaţa e riscantă, că sunt provocări la tot pasul şi ei trebuie să ştie cum să le înfrunte.

 

  • Trebuie să facem deosebirea dintre grijă şi îngrijorare. Grija e normală şi necesară, dar îngrijorarările noastre exagerate, pornite deseori din frici imaginare, pot crea tensiuni mentale copilului, producându-i mai mult rău decât bine ca viitor adult. Ştiu, e greu să ne gândim că el are propria lui viaţă şi noi nu vom fi mereu acolo să-l apărăm de rele, dar ne-ar putea ajuta să ne proiectăm puţin în viitor şi de exemplu să ne imaginăm băieţelul adolescent sau student. Mie personal mi-ar plăcea să-mi ajut băiatul să devină puternic, şi nu să se agaţe de mine o viaţă. De aceea lupt cu aceste porniri hiperprotective şi nu pot decât să sper că pe măsură ce copilul va creşte eu voi reuşi să-i ofer suficientă libertate asfel încât să-i cultiv încrederea în el.

 

Tu cum împaci libertatea copilului tău cu tendinţa naturală de a-l proteja?

 

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație