Doar ceasul biologic ne împinge să devenim mame? Sau aşteptările societăţii sunt cele care ne împing pe treptele maternităţii?
Până la urmă, ce ne motivează să naştem, să facem mii de băiţe de seară, să ştergem kilometri de nasuri curgătoare şi să pregătim mii de feluri de mâncare?
Haideţi să ascultăm câteva dintre motivele care ne transformă din femei independente în mame înduioşate:
Mi-am dorit copii pentru că…
Nu mi-am pus niciodată întrebarea asta pentru că am fost convinsă că ştiu de ce mi-am dorit copii. Dar, la naiba, în faţa tastaturii şi cu documentul deschis în faţa ochilor am o experienţă de genul celor din reclamele la detergenţi: albul rămâne alb! M-am fâstâcit. Nu numai că n-am reuşit nici măcar să scriu o frază, dar motivul pe care îl aveam bine conturat în minte dispăruse. Impropriu spus „dispăruse”, acum nu mai cred că a existat vreodată.
Mi-a luat patru zile să pun totul în ordine şi să scriu.
Sunt mamă a doi băieţi: Matei şi Mario. Matei ar fi avut azi patru ani şi trei săptămâni, iar Mario are doi ani şi cinci luni. Matei a murit la câteva zile de la naştere, iar Mario doarme cu o locomotivă în braţe în timp ce eu scriu acest text.
Toată adolescenţa mi-am imaginat că voi fi o mamă foarte tănără, alături de un soţ-tată perfect şi trei copii la fel de perfecţi. Alesesem deja numele primului meu baiat: Matei.
M-am căsătorit la 22 de ani cu un bărbat care mi se părea că va fi tatăl ideal.
Nu ne-am planificat prima sarcină. Ajunsesem la concluzia că un copil ar fi next level pentru relaţia noastră. Când am văzut două liniuţe pe testul de sarcină am intrat amândoi în panică, iniţial. Ne-am calmat în câteva minute, ne-am luat în braţe şi ne-am dat seama că suntem foarte fericiţi, aşa speriaţi cum eram.
Îmi doream un copil. Cele două liniuţe mă puneau la o distanţă foarte mică de visul meu. Aveam 23 de ani, aveam lângă mine un partener excelent şi asta era numai o mică parte din ceea ce avea să urmeze. În câteva luni am aflat că voi avea un băiat. Numele l-am rostit amândoi în clipa în care medicul ne-a comunicat sexul: Matei. Dacă ar fi fost fetiţă n-am fi ştiut ce să alegem între Natalia şi Olenka.
Am născut un băieţel care a avut transpoziţie de vase mari (pe care medicii nu au observat-o la ecografie) şi care s-a stins din viaţă după trei zile în care s-a luptat să trăiască.
După un an şi un pic, au urmat alte două liniuţe rozalii.
Îmi mai doream un copil pentru că simţeam că trebuie să fiu o mamă care să-şi strângă copilul în braţe, pentru că simţeam că pot să fiu mamă, pentru că eram foarte sigură că de data asta avea să fie bine.
A urmat o sarcină cu probleme, am stat numai la pat şi am născut un băiat sănătos pe care n-am ştiut cum să-l botezăm. Numele ni l-a spus verişorul meu într-o glumă chiar înainte să nasc. Noi am bătut palma şi a rămas Mario.
Să recapitulez: de ce mi-am dorit copii?
Din mai multe motive.
În primul rând pentru că am simţit că e momentul, sau să spunem că mi-a sunat ceasul biologic, cum ar zice unii. Mie nu-mi place să folosesc această expresie. Sună de parcă aş fi un terorist sinucigaş căptuşit cu bombe care fac tic-tic-tic.
În al doilea rând, pentru că îmi plac foarte mult copiii.
În al treilea rând nu numai pentru că îmi plac copiii, dar îmi doream să fiu mamă. De fapt, ne doream amândoi să fim părinţi. Aşa se întâmplă şi cu iubitorii de animale, se joacă o bună perioadă cu câinii vagabonzi, le duc mâncare în stradă şi sfârşesc cu un patruped în casă.
Şi nu în ultimul rând, şi cred ca asta e cel mai important, pentru că am crezut în visul meu cu familia fericită cu trei copii. Şi încă mai cred!
(Vivi Floricică)
De ce sunt mamă?
O discuţie recentă cu nişte prieteni care au decis că ei nu vor face copii niciodată m-a pus în faţa unei întrebări pe care eu nu mi-o pusesem încă, deşi sunt mamă de peste un an: de ce mi-am dorit copii?
Prietenii mei afirmau că le place prea mult viaţa lor tihnită şi că nu vor agitaţia pe care un copil ar putea-o aduce în liniştea lor. Perfect adevărat, un copil îţi schimbă ritmul şi, totuşi, de ce mai fac oamenii copii?
Eu întotdeauna am ştiut că TREBUIE să fac copii. „Ce femeie e aia care să nu vrea copii?” mă gândeam eu când eram mai mică. Am crescut într-o familie numeroasă, unde sărbătorile erau motiv de reuniune de clan, unde nepoţii erau mai mulţi, mai gălăgioşi decât adulţii şi niciodată nu încăpeam în cele două camere mici ale bunicii, aşa că se venea pe rând. Fiecare familie avea, obligatoriu, doi copii, nici nu încăpea în discuţie altă formulă, iar eu am acum, din partea ambilor părinţi, 18 verișori.
Adevărul e ca întotdeauna mi-au plăcut copiii, tremuram când vedeam un bebeluş bucălat sau un copiluţ năzdravan, mai ceva decât daca mi-ai fi pus în braţe o pisică sau un căţel. Sunt genul ăla de femeie care se miorlăie şi se înmoaie când vede copii, şi, dacă mă concentrez, pot chiar să şi lăcrimez de emoţie. Îmi plac copiii, aşadar, cum era să nu fac şi eu măcar unul, al meu, asta mi-era raţionamentul.
Când se fac copiii? Păi, îl cunoşti pe bărbatul potrivit, soţ ori iubit, şi din acel moment ştii că el va fi tatăl copiilor tăi. Cum ştii că ştii? Pur şi simplu, simţi cum bate un ceas imaginar care te împinge pe culmile maternităţii. Asta era reţeta pe care o tot citeam în revistele glossy sau pe site-urile de femei. Un alt clişeu, care, se pare că a funcţionat în cazul meu.
Cam de pe la 25 de ani am început să aud acel ceas care, cică, bate şi te bate la cap până ajungi să te reproduci. Îmbătată sau nu de tot ceea ce citisem despre maternitate şi despre viaţa de familie, la mine a bătut pana la 28, iar la 29 de ani l-am făcut pe Luca.
Atunci s-a spart bula de săpun şi m-am lovit cu capul de realitatea pe care nu ţi-o spune nicio revistă, deoarece cele care scriu genul acesta de articole nu au nici soţ, nici copil.
Copilul mult-visat se materializase într-un bebeluş plângăcios, mâncăcios şi foarte agitat. Maternitatea pe care o trăiam într-o oboseală şi sfârşeală continuă nu era cea pe care mi-o promisese o lume întreagă, încă din copilărie. Am lăsat cât colo toate clişeele şi aşteptările nerealiste şi m-am adaptat la copilul meu care era dulce, frumos, deştept, dar şi lipit non-stop de mine.
Mi l-am dorit pe Luca mai mult decât aş fi crezut, însă aşteptările mele legate de maternitate au fost atât de nerealiste încât ajunsesem pe marginea depresiei. Îl iubesc enorm, iar viaţa mea de acum e infinit mai bună şi mai plină cu el în ea decât atunci când îmi eram propriu stăpân, deşi e şi mai puţin comodă, e obositoare şi mai plină de adrenalină.
„Copiii sunt incomozi, te scot din rutină, de ce trebuie să fii părinte doar pentru că asta aşteaptă societatea de la tine?” Probabil că în ochii celor fără copii noi suntem nişte chinuiţi ai sorţii care s-au procopsit cu o misiune grea pe care o vor duce în spate toată viaţa. Dar copilul nostru e motorul vieţii noastre, iar vechea noastră viaţă pare că dispare încet: „Asta a fost înainte de Luca, nu?”
„Nu știți ce pierdeţi”, le răspund prietenilor mei, şi mă întorc la copilul meu cu febră şi bube care îmi zâmbeşte molatec din braţe şi mă strigă maaamaaa!”
Deci d-asta am vrut copii.
(Delia Grigoroiu)
Voi, dragi mămici, de ce v-aţi dorit copii?
