Decizii de părinte

Ruxandra Rusan
Decizii de părinte/Totul despre mame
Decizii, decizii…
Decizii de părinte/Totul despre mame
Decizii, decizii...

Părinți în căutarea echilibrului

În fiecare zi apare o teorie nouă, menită să le dărâme pe restul, care devin istorie. O istorie de multe ori pusă la zid. Vaccinăm sau nu copiii, îi hrănim cu pui sau curcan, le dăm mămăligă sau quinoa?

Expunerea la un val imens de informații le face părinților viața mai uşoară şi mai grea deopotrivă. Trebuie să luăm decizii care ne depăşesc aria de competență şi cu un minim de rațiune ar trebui să recunoaştem că nu suntem şi nu putem deveni specialişti în toate.

Zilele astea, am tot văzut campanii pro si anti vaccin. Care vin după alte campanii şi trenduri. Unele îmi spun că aş face bine să îmi hrănesc copilul cu fructe ale căror nume nici nu îl pot pronunța, dar sunt rapid contracarate de altele, care mă trag de mânecă şi-mi spun că doar fructele care cresc în țara mea sunt bune. Mă uit la o emisiune cu o bonă britanică, ea pune copiii la colț, să se calmeze, când sar calul. Dar citesc o carte din care aflu că un copil nu sare calul, vrea doar să îmi transmită ceva.

Am obosit

Sunt frântă. Epuizată. Trag de mine prea mulți oameni şi toți susțin că dacă nu fac cum spun ei, de copilul meu se va alege praful. Văd şi simt virulența unor opinii care se vor absolute si reprezentante ale unui adevăr suprem. Oameni buni, hai să tragem aer în piept! Eu, una, asta fac. Număr pân’ la zece şi iau o pauză. Echilibrul meu personal trebuie refăcut. Sunt mamă şi am de luat nişte decizii pentru copilul meu. Care nu are nicio vină şi nu se poate apăra de neştiința mea. Cum să decid dacă îl vaccinez sau nu? Nu am cunoştințe medicale decât superficial. Nu am studii în domeniu, am citit doar pe ici, pe colo, câte ceva. Ştiu, ca voi toți, că există şi doctori extraordinari şi doctori incompetenți, că medicina e şi artă, şi industrie. Însă mă limitez la a-mi trata copilul la o răceală banală. Când e ceva mai grav, mă duc cu el la doctor. Har Domnului, până acum am dat de oameni talentați care ne-au scos la liman când am avut probleme tipice de sănătate cu copilul. Am lăsat medicii să decidă în problemele mari. S-au descurcat. Copilul meu a făcut vaccinurile obligatorii, pe restul nu le-am făcut. A fost o decizie cumplită pentru că simțeam că rezolv o ecuație cu prea mulți factori necunoscuți. Am preferat să rămân cumva pe linia de mijloc.

Idealul meu

Tot aşa am procedat şi cu metodele de parenting. Mi-am pus copilul la colț când n-am mai rezistat, mi-am dat seama în timp că ieşim mult mai câştigați dacă vorbim. La colț tace. Ai linişte, dar nu afli de ce e supărat. Atunci e mai eficient să ne spunem amândoi ofurile. Țip la el când îmi sare țandăra. Uneori regret – şi îi spun – alteori cred că am avut dreptate să țip. Cu bătaia nu sunt de acord şi nu voi fi în veci. În toată nebunia asta a extremelor, nevoia de echilibru e mai puternică decât fascinația pentru un curent sau altul. Am citit tone de cărți de psihologia copilului, mi-am asumat din toate câte un pic. Însă, din nou, dacă aş simți în fiul meu un dezechilibru grav, l-aş duce la un specialist şi aş cere ajutor. Ştiu că de cele mai multe ori, vina nu este a copilului, ci a părintelui prea îngrijorat sau lipsit de răbdare. Dar tot l-aş duce. Aşa, ca să mai învăț eu ceva.

Subiecte delicate

Adevărul e că postura de părinte te pune să faci alegeri şi să iei hotărâri în locul copilului. Ca şi cum le-ai şti pe toate. Şi nu poți să faci niciun pas greşit. E copilul tău, vrei să aşezi toate piesele puzzle-ului perfect, să pui temeliile bine ca să poată creşte drept şi frumos. Doar că sfaturile se bat cap în cap şi multe par pertinente. Te hotărăşti, te răzgândeşti, iar te hotărăşti, iar opinia copilului nu are relevanță mereu, doar n-o să întrebi un bebeluş de-o zi dacă vrea sau nu un vaccin. E totul pe seama ta, de la decizie la consecință. Aş vrea să spun că le invidiez pe mamele care simt că au răspuns la toate întrebările sau care îşi asumă un curent cu toată ființa lor şi cred orbeşte în el. Însă nu le invidiez, mai degrabă mi-e teamă de ele, aşa cum mi-e teamă de toți cei care nu au îndoieli și trăiesc hrănindu-se numai cu certitudini.

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa