O mamă poate testa uneori şi astfel de adicţii
Trei momente cu impact major asupra mea au avut loc în mod identic după fiecare dintre cele trei naşteri. Şi toate s-au întâmplat acasă, în intimitatea propriului cămin, departe de ochii celorlalţi oameni din familie. Au fost la fel de intense şi de apăsătoare şi au lăsat în urmă întrebări la care nu sunt pe deplin sigură că am un răspuns perfect coerent nici în ziua de azi.
După ce am adus gâgâlicile pe lume, la întoarcerea acasă de la maternitate lucrurile au părut să stea de fiecare dată la fel. Intram pe uşa casei cu copilaşul dormind, pus în coşuleţul de maşină, îl duceam în dormitor, pe patul matrimonial, făcând un şşşş! celor care erau în casă în acel moment, mă aşezam la masa plină cu bunătăţi pregătită de mama şi gustam câte puţin din toate, bucurându-mă că aveam în faţă tocmai acele feluri de mâncare preferate. După care, pe fondul agitaţiei semi-zgomotoase existente, mă strecuram încetişor în baie, trăgând cu urechea la uşa închisă a dormitorului în care era bebe, şi mă pregăteam să mă afund într-o binemeritată şi mult aşteptată apă caldă din cadă. Acolo ceva frumos, dar straniu se întâmpla.
Cele mai frumoase rotunjimi
Pentru că ultima baie de dinainte de naştere se desfăşura, evident, în doi, adică cu bebe mic la purtător, aşteptata îmbăiere postpartum părea realmente ciudată şi marcată de un aer de tristeţe. Mâinile îmi mângâiau un pântec încă proeminent, dar în care nu mai era niciun bebeluş, iar mişcările concentrice pe care le făceam pe burtă se combinau cumva cu nişte lacrimi incerte care amestecau bucuria cu regretul. Ceea ce fusese în urmă cu 48 de ore acolo se afla acum la câţiva metri distanţă de mine, dormind profund şi cu dâre lipicioase de lapte pe obraz, iar eu, sub impactul hormonilor şi al oboselii, nu prea reuşeam să înţeleg de ce eu şi copilaşul atât de aşteptat şi de dorit nu mai eram un întreg.
Secretul meu sau şi al altora?
N-am îndrăznit să le întreb pe prietenele mele dacă au trăit la rândul lor astfel de senzaţii. Mi se părea prea intim; în plus cred că n-aş fi vrut să se uite vreuna dintre ele cu ceva suspiciune la mine după ce aş fi pus delicata întrebare şi nici n-aş fi dorit să primesc drept răspuns o privire pătrunzătoare şi câteva vorbe de genul: ce-ţi veni? Pe de altă parte, cred că aş fi vrut să aflu că şi ele au experimentat aceleaşi trăiri şi că noi, mamele, suntem toate făcute din acelaşi aluat în ceea ce priveşte sarcina, hormonii, melancoliile şi sentimentele.
Tic, tac, tic, tac
Astăzi mai am momente în care mi-aş mai dori să retrăiesc senzaţia aceea ciudată din baie. Ştiu că poate părea absurd, că doar zi de zi mişună trei perechi de picioare pe lângă mine, ce-mi dau uneori impresia că sug toată vlaga din mine. Dar gândul că burta mea nu va mai fi niciodată atât de rotundă, iar eu nu voi mai putea s-o alint cu mişcările acelea moi şi pline de protecţie pe care numai mâna unei mame le poate face mă întristează. La fel ca şi gândul că nu va mai fi niciodată un sufleţel zulufat în patul matrimonial, care să fie pupat din cap până-n picioare de părinţii şi de surorile lui.
De aceea, cred că nu degeaba se spune că ceasul biologic ticăie uneori mai tare decât ceasul de pe perete şi le înţeleg perfect pe femeile care, chiar dacă au unul, doi sau mai mulţi copii, de vârste chiar mari, se avântă pentru încă o dată în tumultul celor nouă luni. Nu pot băga mâna-n foc că e vorba despre dependenţa de copii sau de dependenţa de iubire. Şi nici nu vreau să dau verdicte prea curând sau să mă tratez complet împotriva ei. Dar ce pot face este să păstrez până la capăt sentimentul că eu şi copiii mei, cei atât de aşteptaţi şi de doriţi, vom fi întotdeauna un întreg, chiar dacă nu ne va mai lega la propriu un lung cordon ombilical.
