Vârsta este doar o cifră

Raluca Dumitrică
Vârsta este doar o cifră/Totul despre mame

Vârsta este doar o cifră/Totul despre mameCum m-a ajutat revederea unei colege să mă uit mai atent în oglindă

Ieri m-am întâlnit cu o fostă colegă de serviciu. Eu eram cu fetele mele, mergeam la o aniversare, ea se grăbea acasă spre copiii ei, dar am zăbovit puţin, bucuroase de fericita întrevedere.

– Vai, dar cât de mari s-au făcut fetele tale!

– Crezi? Mie nu mi se pare… sunt tot mici, sau, mă rog, eu aşa le văd, am spus.

– Ei, nu-ţi dai seama, că eşti mereu în preajma lor! Tu eşti neschimbată, însă, deşi e ceva la tine care mă face să spun că eşti mai… altfel? şi mi-a făcut poznaş cu ochiul, ca şi cum ar fi ştiut secretul miraculos deţinut de mine.

– De cât timp nu ne-am mai văzut, oare, să fie doi ani, trei, poate mai mult? a mai zis, părând că socotește mental perioada.

– Aaa, s-ar putea, cred că de-acum doi ani, când am făcut eu 30 de ani, am adăugat repede, primind şi o confirmare din partea interlocutoarei mele, care, după alte câteva minute de sporovăieli, s-a uitat la ceas şi şi-a dat seama că trebuie să plece.

– Mi-a părut tare bine că te-am văzut, sper să ne mai întâlnim şi cu alte ocazii, te pup!

Realitatea bate filmul

Întâlnirea neaşteptată mi-a adus aminte cu încântare şi emoţie de petrecerea grozavă pe care am avut-o în urmă cu doi ani, când am împlinit şi eu trei decenii de viaţă şi când i-am avut alături de mine pe cei mai dragi şi mai apropiaţi oameni mie, familia şi prietenii, când mezina avea câteva luni, iar eu eram… Oh, staţi aşa, eu n-aveam decât doi copii la petrecerea de 30 de ani. Asta înseamnă că petrecerea n-a avut loc acum doi ani, ci mai demult? Iar eu n-am 32 de ani, ci mai mulţi??? Sunt în halul asta de amnezică?

Pentru că descoperirea m-a bulversat, am hotărât să-mi răpesc azi o jumătate de oră din programul zilnic ca să încerc să înţeleg mai bine ce înseamnă toate astea şi de ce sunt atât de anacronică. De vină să fie repeziciunea evenimentelor înşiruite în ultimii 10 ani şi care au anulat din mintea mea orice reprezentare fidelă a timpului? Sau poate că maternitatea m-a făcut să trăiesc într-o iluzie permanentă în care zilele sunt foarte, dar foarte distilate?

Şi totuşi?

Mă uit cu atenţie la mine, cea din 2015, să văd ce e altfel la propria-mi persoană. Nu e o diferență foarte mare faţă de Raluca din 2010 sau cea din 2005, de exemplu. Licărul din ochi a rămas, riduri prea mari nu se văd deocamdată, necunoscuţii de pe stradă îmi vorbesc încă la pertu sau cu apelativul „domnişoară” şi nu mi-a cedat nimeni locul în autobuz până acum. Nu vă mai spun că îmi face plăcere să privesc expresia de uimire puternică atunci când le spun unora şi altora că am trei copii, deşi, să fiu sinceră, nu mai încap chiar în toate hainele de dinainte de naşterea lor.

În rest, abdomenul e încă destul de plat şi doar o vergetură mică de tot de lângă buric îmi spune că zona a trecut prin modificări serioase după cele trei sarcini şi oscilaţiile mari de greutate la care a fost supus. Până şi protuberanţele sunt la locul lor şi îşi menţin poziţia din adolescenţă, dar nu-mi mai dau bătăi de cap ca atunci. Recunosc, nu le prea iubeam înainte de a aduce copii pe lume, mi se părea chiar că nu respectă nici pe departe proporţiile unanim acceptate ca fiind feminine şi frumoase, dar de când sunt mamă au crescut teribil de mult în ochii mei şi n-au mai fost doar părţi moi care să umple nişte haine. Sânii mi-au hrănit şi alinat copiii, posteriorul a făcut faţă cu brio la rostogoliri pe gresie, parchet sau covor, în timp ce făceam mersul piticului alături de cele mici, şi le-a servit tot lor drept pernă pufoasă în grădină, pentru privit constelaţiile într-o seară senină de vară. Iar picioarele deloc subţiri şi cu gambe pline sunt tot ale mele şi acum nu-mi mai e chiar atât de ruşine să le mai scot şi pe ele în lume, printre atâtea şi atâtea exemplare fine.

Cu toate astea, au trecut ani buni de-atunci.

Sunt la fel ca cea de mâine

După o asemenea înşiruire, îmi dau seama că nu aspectul meu fizic, absolut normal, până la urmă, îi face pe oameni să mă perceapă încă tânără, neschimbată sau chiar să mă complimenteze. Ci altceva. Altceva care îmi aduce aminte că în adolescenţa mea era la modă o melodie care se numea „Age Ain’t Nothing But a Number” şi care insista pe ideea că vârsta e doar un număr şi nimic mai mult. Atunci nu înţelegeam exact ce înseamnă, dar acum ştiu, la fel cum ştiu că, deşi unele poze spun că nu m-am schimbat dramatic, adevărul este că sunt cât se poate de diferită de atunci. Am ca dovadă câteva fotografii care surprind perfect schimbările interioare, ba chiar şi altele care îmi arată că fericirea nu ţine cont de buletin.

De aceea, sunt absolut convinsă că şi peste 10 ani o să mi se spună „eşti neschimbată!”

Îți recomandăm să te uiți și la acest video

Te-ar mai putea interesa

Te-ar mai putea interesa