A fi sau a nu fi mamă eroină

mama-eroina-totul-despre-mame
"De câte ori n-am schimbat scutece pe birou, nu pe masa de înfășat!"

O fostă colegă de redacție îmi spunea că secretul faptului că e așa de slabă după naștere e că își crește singură copilul, fără ajutor de la bunici și bone. N-am crezut-o până când nu am ajuns să fac la fel. Doar că eu nu m-am limitat la a-mi crește copilul singură, ci m-am înhămat și la un al doilea job cu normă întreagă.

Cuvântul magic pe care trebuie să îl învețe o mamă eroină nu este „mulțumesc”, ci „nu”

Așa am ajuns să dau concediul de creșterea copilului pe un full time job. De fapt, pe două, că a fi mamă e mai mult decât un loc de muncă cu normă întreagă.

Citește ”Dacă eu am reușit poți și tu” și află care e secretul îmbinării cu succes dintre viață de familie, ”mămicenie” și carieră. Chiar se poate să le faci pe toate cu brio! Află mai multe de AICI.

Am un defect major: nu știu să spun „nu”. Probabil de aceea am acceptat un job nou-nouț cu trei săptămâni înainte să nasc. Lucrând pe drepturi de autor înainte să devin mămică și nebeneficiind ca celelalte mame de concediu prenatal, eram obișnuită cu ideea că voi munci până în momentul travaliului și probabil și imediat după ce voi naște. Oferta de colaborare a apărut în momentul nepotrivit, dar nu i-am dat cu piciorul. Mă gândeam că între ședințe de alăptat și schimbat scutece, o activitate intelectuală mă va menține întreagă la minte.

Mă duceam veselă ca o gazelă la birou, cu burta la gură, felicitându-mă că mai pot să urc două etaje fără să gâfâi. Acasă începusem perioada de nesting (cine se cățăra pe mese ca să dea tavanul cu var, în luna a opta?), căram, trăgeam, împingeam, nu îmi găseam liniștea.

O mamă eroină mereu alege varianta hardcore

Într-o luni dimineță am dat mesaj la birou: „Bună, nu pot să ajung la ședință, tocmai am născut”. Șeful meu păstrează și acum sms-ul acela în telefon și mă laudă lumii. Uneori mă și întreb dacă chiar e o chestie de laudă faptul că am muncit ca nebuna în toată perioada asta, că nu am fost și eu ca celelalte mame care plimbă cu orele cărucioare în parc, care fac mii de poze pruncilor surprinzându-le toate grimasele, care gătesc zeci de variante de piureuri până găsesc rețeta perfectă pe gustul celui mic.

Eu am ales varianta hardcore. La trei zile după ce am venit acasă cu copilul, dădeam comunicate de presă și îmi suna telefonul ca la centrală. Profitam de orele de somn ale fetiței, ca să iau laptopul în brațe și să mai răspund la un e-mail. Am și o fotografie – pe care o puteți vedea mai sus – care definește perfect starea mea de agregare din acest prim an de zile: eu concentrată la ecranul din fața mea și fetița înfășurată într-un sling dormind la pieptul meu.

„Doamne, nu știu cum poți!”

De câte ori n-am luat-o cu mine la birou, felicitându-mă că am un copil super cuminte care, iată, doarme și o lasă pe mami să muncească. De câte ori nu m-a prins zece noaptea cu ea în brațe, în ședințe de brainstorming, de câte ori n-am schimbat scutece pe birou și nu pe masa de înfășat, de câte ori n-am alăptat în săli de ședință! Toată lumea care mă vedea se minuna: „Doamne, nu știu cum poți!”

Și într-adevăr, nu știu cum reușeam: și copil, și casă, și mâncare, și spălat, și curățenie, și job. Fără bunici, fără menajeră, fără bonă și uneori și fără iubit alături, plecat cu treburi din oraș. E drept că un copil trezește în tine o putere de muncă și o motivație incredibile. Dar pentru ce toate astea? Poate că bebelușul meu nu a dus lipsă de nimic, avându-mă mereu aproape. Dar eu știu cantitățile enorme de frustrare pe care le-am adunat, nervii pe care mi i-am făcut când suna telefonul și eu nu puteam răspunde, presiunea deadline-urilor în vreme de colici și tot așa.

Am dat cu pumnii în pereți, am țipat, am mușcat odată dintr-o suzetă până i-am rupt cauciucul (am zis că o să o păstrez amintire a vremurilor ăstora tensionate). Am strâns din dinți și am mers mai departe, deși mi-am pus de multe ori întrebarea: „De ce nu mă opresc? Nu am nevoie de jobul ăsta! Ne descurcăm fără banii aceștia!”

„Nu.” „Nu.” „Nu.”

Acum fetița mea are un an și e tot nedezlipită de mine. Doar că acum nu mai doarme cuminte lângă mami, care butonează tastele de nebună. Acum vrea atenția mea totală, vrea în parc toată ziua, vrea să o duc de mână, vrea să urcăm și să coborâm scări până la epuizare, vrea să ne jucăm, vrea să îi cânt, să îi citesc, vrea toată ființa mea lângă ea, nu doar un corp care să o care și să o hrănească. Poate că a venit pe lume să mă învețe ce anume merită cu adevărat energia mea, cum să mă lupt pentru timpul meu și cum să îmi evaluez corect munca și talentul. Poate a venit pe lume să mă învețe să spun „nu”.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație