Vocea ta. Să le spunem copiilor că sunt frumoşi așa cum sunt! Ce le spune mama nu uită niciodată

Sa le spunem copiilor ca sunt frumosi / Totul despre mame

Ştiam de mult că nu suntem în cele mai bune relaţii, însă abia în momentul în care am realizat că aş mai putea avea doar puţin timp în care să mă bucur de el mi-am dat seama că îmi uram corpul de multă vreme. Şi mi-a părut atât de rău…

„Corpul meu m-a trădat”

Mă aflu pe unul dintre holurile Spitalului Cantacuzino. Aştept în fata “ecografului”, mai precis în faţa cabinetului în care urmează să fiu consultată şi săptămâna aceasta. Sunt flancată de o femeie însărcinată în ultimul trimestru, judecând după dimensiuni şi după respiraţia întretăiată, dar şi de un viitor tătic care tastează şi sună pe toată lumea, incoerent şi agitat.

Aştept nervoasă să intru în cabinet şi să scap de pe holul plin de gravide cu priviri moi sub drogul maternităţii. Nu prea mai suport să văd imaginea asta începând cu noaptea în care am ajuns aici prima dată, tremurând sub o durere cumplită, plină de sânge de la o hemoragie pe care nu o puteam opri nicicum şi moartă de frică: „Ce se întâmplă cu mine?!”

Eram însărcinată pentru a patra oară. Pierdusem deja o sarcină în urmă cu aproape un an. De data aceasta sperasem, visasem, îmi dorisem să fie altfel. Nu a fost. Însă acum simptomele erau mult mai acute, totul era exacerbat, de la dureri până la cantitatea de sânge pierdută. Îmi era frică. Cumplit de frică.

Rememorez noaptea de acum trei luni, în timp ce aştept printre viitoarele mămici. În fiecare săptămână aştept aici, încercând să îmi iau gândul de la singurul lucru pe care îl răsucesc în minte: „Pe mine corpul meu m-a trădat”. Apoi mai aştept încă o dată, cu ochii când în tavan, când pe faţa doctorului, încercând să ghicesc, înainte ca el să vorbească, dacă lucrurile s-au schimbat în bine, dacă mă pot împăca, măcar de formă, cu corpul meu, pe care îl urăsc.

În cabinetul medical nu e voie să rosteşti cuvântul care începe cu „c”

În cabinet nu e voie să rosteşti cuvântul care începe cu „c” decât „atunci când suntem siguri de ceva”. Putem folosi în schimb „tumoare”, sună mai neutru. Am nevoie de cuvintele acestea pentru momentele în care mă cert cu el, cu corpul meu, pentru momentele în care îi strig în faţă cât de mult îl urăsc pentru că m-a lăsat baltă, pentru că nu a făcut ceea ce trebuia să facă, pentru că îmi e duşman.

Urmăresc cu privirea conturul plăcilor de tavan fals din cabinet. E linişte. Se aude doar click-ul ecografului. Nu întreb nimic. Aştept. Şi mă gândesc: de fapt, pe corpul ăsta al meu sunt supărată de mult timp. Ştiam încă din copilărie că nu am fost înzestrată cu prea multă sănătate sau rezistenţă. Nu am fost ceea ce se numeşte „un copil zdravăn”. Am fost întotdeauna „prea slabă”, „prea firavă”, „prea bolnăvicioasă”. Părul meu era „prea pisicos” ca să poată fi lăsat să crească, picioarele îmi erau „prea subţiri” pentru a putea primi fusta pe care mi-o doream, sânii „prea mici” ca să îmi pot cumpăra primul sutien sau, mai târziu, ca să pot alăpta. Prea puţin din toate pentru a face faţă cu brio.

Am hotărât de atunci că eu şi corpul meu ne urăm de moarte

Când am născut pentru a doua oară, o fetiţă cu multiple malformaţii şi dizabilităţi, am auzit acelaşi reproş din partea unor medici: e vina mea, la cât de firavă sunt. După prima sarcină pierdută nu am mai avut nevoie să o aud din gura nimănui, am ştiut-o singură: cu aşa corp, nu pot naşte copii sănătoşi, nu pot ţine o sarcină. Am hotărât de atunci că eu şi corpul meu ne urâm de moarte.

Tumoarea aceasta, îmi spun, căreia nu avem voie încă să îi lipim cuvântul cu C în faţă, e dovada palpabilă că nu am un corp bun. Să porneşti la drum cu un grăunte de viaţă, cu o sarcină şi el să o transforme în ceva de moarte… îl urăsc pentru asta!

Aş vrea să îl iert şi să îi văd părţile frumoase

Consultul durează mult, liniştitor de mult. Mă simt îngrijită, protejată în semi întunericul din cabinet. Un om se uită cu atenţie şi blândeţe la nesuferitul ăsta de corp, aşa cum e el, bolnav şi urâcios. Îi pasă de el. Aş vrea să îmi pese şi mie. Aş vrea să ne împăcăm… Aş vrea să îl iert şi să îi văd părţile frumoase. Să îi spun mulţumesc pentru primul copil născut, un băiat deştept şi sănătos. Sau pentru că mă ajută să stau în picioare, în frig, la muncă la foc automat, câte zece ore pe zi. Sau pentru că nu se plânge de durere decât noaptea târziu, după ce toată ziua am făcut împreună curăţenie într-un apartament răvăşit de doi copii fără griji. Sau pentru că nu s-a îngrăşat după sarcini. Că a reuşit să îşi crească în sfârşit un păr lung şi mai puţin pisicos. Că nu a făcut riduri prea multe. Că e ambidextru. Că nu are vergeturi. Că îi place să danseze. Că poarta în el talente prin care bucura oamenii din jur. Că…

Spune-i „mulţumesc!”

„În regulă. Repetăm analizele şi ne vedem la control săptămâna viitoare”. Spun la revedere şi ies pe holul plin de gravide. Acum aş vrea să mă aşez un pic pe scaun şi să le spun povestea asta. Se le spun ceea ce mie nu mi-a spus nimeni niciodată: că au un corp frumos, un corp pe care trebuie să îl iubească şi de care să aibă grijă. Că e făcut din carne şi sânge, nu din fier şi diamant şi că uneori se mai şi strică. Să se aşeze în faţa oglinzii şi să îşi privească cu drag fiecare părticică, să o atingă fără teamă. Să le spun să îşi înveţe şi copiii să îşi iubească corpul. Să le spună în fiecare zi ce picioruşe puternice au, ce păr frumos, ce mânuţe pricepute sau ce burtica simpatică au. Aş vrea să le spun că părerea proastă de sine a adultului se formează încă din primii ani de viaţă şi de multe ori de la o vorbă spusă fără răutate de către noi, părinţii. Să le rog mult să le arate copiilor cât de frumoşi sunt exact aşa cum sunt pentru că vor creşte şi vor fi destui oameni sau necazuri care să le pună la îndoială acest lucru.

Dar că ceea ce spune mama, când te ţine, mic, în braţe, nu se uită niciodată!

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație