Îți iubești copiii în mod diferit?

Iubirea mamelor pentru copii/Totul despre mame

Mi s-a spus că o mamă n-are cum să-şi iubească toţi copiii la fel. Chiar dacă inima ei i-ar spune să împartă egal sentimentele, raţiunea n-o lasă şi îi oferă mereu argumente pe tavă pentru a porţiona afecţiunea îndreptată către odraselele sale. Cheia fericirii şi a armoniei familiale, mi s-a mai spus, este disimularea: orice diferenţe de iubire ar simţi mama, să nu lase niciun strop de inegalitate să se vadă; copiii ar suferi teribil dacă ar simţi injusteţea iubirii ei.

Una dintre întrebările care mă enervau la maxim în copilărie era faimoasa „Pe cine iubeşti mai mult?

Pe mama sau pe tata?”. Deşi poate că aş fi avut destule motive să răspund „pe mama”, din pricina contextului familial, cu o eleganţă mai puţin obişnuită pentru un copil evitam să dau un verdict şi mutam discuţia către alte direcții. Acum, de când am copii, şi nu doi, ci chiar trei, primesc frecvent (poate chiar prea des) întrebarea „Pe cine iubeşti mai mult? Pe fetiţa cea mare, pe mijlocie sau pe mezină?”

Eu pe cine iubesc mai mult?

Din fericire, un oarecare dram de eleganţă am păstrat şi acum, la vârsta adultă, dar asta nu mă împiedică să răspund, totuşi, la astfel de interpelări. Accentuez şi pe această cale că întrebarea mi se pare realmente nepotrivită, deşi aş putea eufemistic s-o încadrez la categoria „rătăcire de moment a interlocutorului”. Cum adică, pe cine iubesc mai mult? Nu cred că există o cantitate de iubire care se împarte nici aleatoriu şi nici pe alte considerente, cum am auzit că s-ar întâmpla în alte familii. Nu pot fi la fel că Tanti Zoica din provincie, vecina bunicii, care-mi mărturisea cândva că ea şi-a iubit întâiul-născut cu toată puterea de care este o mamă în stare, mai ales că acesta a fost un bebeluş multă vreme aşteptat.
Totuşi, gândindu-mă îndelung la faptul că mi-aş putea iubi copiii amestecat, mi-am dat seama că aş avea motive să fac şi eu lucrul acesta. Până la urmă, copiii nu sunt nici ei la fel, iar aceste diferenţe ar putea determina sentimente distincte din partea mea. Să vă spun şi de ce.

Copii diferiţi, sentimente diferite

Prima fetiţă este ca o poezie, suavă şi sensibilă, deşi uneori pozează în omul puternic şi hotărât pe umărul căruia se pot sprijini toate greutăţile lumii. E gingaşă şi uneori fricoasă, melodioasă sau alteori belicoasă, încăpăţânată şi calină, o fire contradictorie care te surprinde zi de zi. Alături de ea, viaţa e un iureş de nestăvilit sau o acalmie rară, aşa că iubirea pentru ea e intensă şi mistuitoare şi ştiu că o voi iubi la fel şi azi, şi mâine, şi peste 100 de ani, chiar dacă încălzirea globală sau alte calamităţi ar schimba pe vecie cursul lumii şi inima mea.

Mijlocia e de basm

Atât de diferită de sora sa cea mare, ea are universul ei plin de oameni, animale şi lucruri văzute şi nevăzute, gâze şi scoici, flori şi parfumuri, podoabe şi eroi, totul într-o ordine fără şir, dar, culmea, fără cusur, care-i furnizează zi de zi noi şi noi aventuri. E prototipul copilului oniric, metaforic şi poznaş, gata să scoată oricând o şturlubăticenie din buzunar sau din minte. O iubesc fără suflare şi închid ochii de fiecare dată când văd că îmi citeşte cele mai ascunse taine ale sufletului şi o voi iubi şi când eu, ea, noi, voi nu vom mai fi.

Mezina, în schimb, este ca un curcubeu

Nu, staţi liniştiţi, nu e colorată aidoma acestui fascicul luminos, deşi sunt zile în care cariocile surorilor mai mari îşi găsesc suportul pe propriul său corp, dar e plină de o sumedenie de ghiduşii care apar pe nepusă masă, aşa cum apare minunatul fenomen al naturii pe bolta cerească. Nu mai spun că optimismul şi buna sa dispoziţie au menirea de a şterge orice tristeţe din familie, cum se întâmplă când după o ploaie se întrezare pe cel mai înnorat cer un caleidoscop ultracolorat. E neobosită şi mereu afectuoasă, delicată ca domnişoară balerină-iepuraş care îi e prietenă nedespărţită, e un vis de fetiţă pe care îl iubesc până la curcubeu şi de milioane de ori înapoi, chiar dacă aş afla mâine că acel curcubeu e numai o invenţie a unor astronomi poznaşi.

Acum, fiindcă am reuşit să-mi clarific sentimentele pentru copiii mei şi ca să nu par nepoliticoasă, cu nasul pe sus sau enervant de încăpăţânată, m-am hotărât să le răspund tuturor celor care se vor grăbi să-mi adreseze întrebarea de neîntrebat de mai sus. Aşadar, să ştiţi că eu nu-mi iubesc toţi copiii la fel. Îl iubesc pe fiecare în parte mai mult decât pe celălalt. Iar viceversa este perfect valabilă.

Citește ”Părinți liniștiți, frați fericiți” și află cum să crești frați prieteni pe viață. Detalii AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație