„Mai târziu” poate să aştepte!

mai-tarziu-totul-despre-mame

Aflaţi cum o banală canapea m-a ajutat să-l scot pe „mai târziu” din viața mea

Aţi auzit şi voi, la fel ca mine, de acel „mai târziu”? Îl auziţi în continuare? Eu sunt într-un război cu el şi nici nu dau vreun semn că aş vrea să încep tratativele de pace.

O bună parte din viaţă mi-a fost marcată de mai târziu. Auzeam atât de des această expresie, încât a devenit o obişnuinţă şi am început nu doar s-o repet la rândul meu, ci chiar să cred în ea. Iar după ce am avut copii, a devenit un fel de laitmotiv. O să-mi cumpăr mai târziu colierul acela frumos, cu pietre adevărate, pentru că acum o să mi-l rupă fetele, o să-mi iau mai târziu rochia aceea care m-a făcut să-mi stea inima în loc, pentru că n-o s-o port decât o singură dată la acel eveniment, iar cu cei mici lângă mine se poate şi deteriora, şi o să mergem mai târziu în vacanța aceea pe care ne-o dorim din tot sufletul, pentru că sigur acum n-o să înţelegem nimic din ea. Iar când a venit vorba să ne cumpărăm mobilă nouă, tot mai târziu a fost cel care ne-a trasat lista de shopping. Totul până când în peisaj a intrat o canapea.

M-a vrăjit o canapea

Canapeaua cu pricina fusese testată în casa unor prieteni de familie şi între mine şi ea se crease instant o dragoste profundă. Braţele moi şi primitoare, pe care puteai să te aşezi fără teama că vei fi înghiontit de dedesubturile lor, pernele atât de confortabile şi spaţiul larg pentru şezut, unde te tolăneai fără griji, m-au făcut să înghit în sec şi să-mi doresc şi eu o canapea așijderea. Singura problemă era că tapiţeria ei deschisă la culoare şi cu flori difuz colorate nu părea a fi chiar cea mai bună opţiune pentru o familie cu trei copii. Chiar proprietara canapelei, mama unor adolescenţi, ne spusese că achiziţia era destul de nouă şi că a aşteptat ca ai ei copii să se facă mari şi să nu mai aibă ocazia de a mâzgăli, rupe şi păta canapeaua cu te miri ce. „Te sfătuiesc să faci şi tu la fel”, îmi spusese când a văzut că mă cam dau în vânt după canapeaua ei, „copiii, şi tu ai trei, nu uita, or să ţi-o facă praf. Mai bine aştepţi, că uite ce repede trec anii şi n-o să mai ai grijă lor. Aşa că sfatul meu este să o cumperi mai târziu!”

Cea mai bună decizie…

M-am gândit mult la ce mi-a spus, dar şi mai mult la canapeaua îmbietoare. De aceea, în ziua în care am plecat la cumpărături de mobilier, partea iraţională din mine mi-a dat un imbold atât de mare, încât, aflată în faţa mostrelor expuse în magazin, l-am apucat strâns de braţ pe soţ, l-am privit în ochi, el mi-a răspuns cu o strângere de mână similară şi ne-am spus la unison „gata, pe asta o luăm!” Am simţit cum toată ezitarea a dispărut, iar după ce a sosit şi canapeaua cu flori acasă, după ce am asamblat-o rapid şi ne-am culcuşit toţi cinci pe ea, ne-am convins că am luat cea mai bună decizie. În noaptea următoare am desfăcut-o complet, fiind extensibilă, am pregătit o carafă mare de limonadă şi ne-am lungit în ea la citit poveşti, iar dimineaţa ne-am trezit toţi în aceeaşi canapea cu tapiţerie cu flori care era de-acum şi pentru totdeauna de-a noastră.

Sau cea mai proastă decizie?

Cum era de aşteptat, cunoscuţii nu au rămas muţi şi au început să răstoarne criticile asupra noastră: că o să ai o grămadă de spălat la ea, chiar dacă husa e detaşabilă, că va trebui să o ţii mereu acoperită cu o cuvertură, „şi atunci de ce ai mai ales varianta cu flori?”, că materialul o să intre la apă de la atâtea curăţări şi că „n-o să poţi folosi prea mult partea ei extensibilă, că uite ce ţopăieli fac ăştia mici pe ea, vaaaaai”.

Apogeul reproşurilor a fost dat chiar de prietena de familie. Când a intrat în sufragerie, s-a uitat la nouă piesă de mobilă şi, după ce a atins-o cu mâna să-i verifice grosimea tapiţeriei, ca să vadă dacă e chiar la fel ca a ei, a declarat apăsat: „Hmmm, nu te-ai lăsat şi ţi-ai cumpărat, totuşi, canapeaua asta cu flori. Eu te-am avertizat, ştii bine. Or să ţi-o facă praf copiii. Dar treaba ta, na, dacă nu vrei să asculţi”. După care s-a aşezat uşor pe ea, picior peste picior, a aruncat încă o privire la florile estompate de pe braţe şi a mai punctat pentru ultima dată: „bani aruncaţi”.

Serenity now!

După aproape cinci ani de la clipa cumpărăturii ştiu bine că momentul în care ne-am luat canapeaua aceea cu flori a coincis cu clipa în care am spus STOP! Nu vreau să mai aştept să treacă anii şi să se facă copiii mari ca să mă pot bucura eu şi ei de ceva. Ajunge cu amânările induse de alţii, cu ideea că tu nu ştii pe ce lume trăieşti, care-ţi sunt preferinţele şi cum arată planurile tale.
Şi vă mai spun că, după atâta timp, piesa noastră dragă de mobilier face bine mersi. Da, a fost pătată şi răspătată, da, a fost mâzgălită cu carioca, creioanele cerate şi chiar cu pixul, da, a fost ţopăită şi însemnată cu ceai de fructe de pădure, iaurt, supă de pui şi vin roşu. Şi dacă, după spălările husei, au mai rămas pe ici-pe colo câteva urme discrete, ele nu-i ştirbesc în ochii noştri cu nimic frumuseţea. Ba chiar ne fac să ne dăm seama că niciodată nu există vreun motiv prea bine întemeiat ca să lăsăm pe mai târziu fericirea.

Citește ”Părinți liniștiți, frați fericiți” de dr. Laura Markham și află cum poți crește frați prieteni pe viață, care să facă boacăne împreună și să producă daune unei canapele cu flori :). Cartea este disponibilă AICI.

DISTRIBUIȚI
Intră în conversație